Adresa: Șieu Măgheruș nr 243, jud. Bitrtița Năsăud

Tel.: 0263-277052 Fax: 0263-277052 Email: primaria_sieumagherus@yahoo.com
Categorie
De la:
Pana la:
Reseteaza filtrele [x]

Pagini

Cetățeni de onoare

Cu un gest de apreciere şi recunoştintă pentru promovarea numelui Comunei Şieu-Măgheruş, performanţele sportive deosebite, Consiliul Local al Comunei Şieu-Măgheruş, reprezentat prin domnul primar Mititean Sorin-Aurel, îi înmânează doamnei Valeria Motogna Beşe diploma de: "Cetăţean de onoare al comunei Şieu-Măgheruş".
 
Născută în Crainimăt, 16 decembrie 1980, jucatoarea de handbal Valeria Motogna Beşe reprezintă cu succes talentul local la nivel naţional şi internaţional fiind un "ambasador" sportiv recunoscut al Comunei Şieu-Măgheruş şi al judeţului  Bistriţa-Năsăud.
 
Retrasă din activitate în prezent, port drapel al României la Jocurile Olimpice de la Beijing, Valeria Motogna Beşe rămâne o sursă de motivaţie şi inspiraţie pentru tinerele talente locale cărora li se oferă prilejul să se afirme în turneul internaţional de handbal de la Bistriţa ce îi poarta numele.
 
Printre performanţele sportive deosebite realizate atât la nivel de club cât şi cu echipa naţională amintim:
   Câştigatoare şi finalista a Ligii Campionilor la handbal EHF - 2007 şi 2010;
   Câştigătoare şi semifinalista a Cupei Cupelor la handbal EHF - 2007 şi 2009;
   Câştigătoare de 8 ori a Ligii Naţionale de handbal şi de 2 ori a Cupei Romaniei;
   Medaliată cu aur la Campionatul Mondial de tineret - 1999
   Medaliată cu aur la Campionatul European de tineret - 1998.
 
 
 
 
 
 
 

20 April 2018
Etnografie și Folclor

Etnografie și folclor


1. Datini şi obiceiuri întemeiate la date calendaristice cu rit creştin

a) Crăciunul
Printre sărbătorile cele mai adorate de copii şi de întreg poporul, cea mai frumoasă este Crăciunul. Această sărbătoare se prăznuieşte la 25 decembrie a fiecărui an şi reprezintă „Naşterea Domnului".
Farmecul nopţii de Crăciun este unul aparte şi este redat prin colinzi şi urări ca:
„Această noapte e pentru noi
Cea mai frumoasă dintre sărbători."
Noţiunea de colindă vine de la cuvântul latinesc „calenda, calendae" şi înseamnă a colinda, a umbla din loc în loc, din casă în casă. Colinda este o specie a creaţiei populare, fie lirice, epice sau dramatice, având un caracter de urare sau de binecuvântare. La început, colindele au avut un caracter laic izvorât din ocupaţiile oamenilor, din viziunea lor asupra lumii, naturii, a relaţiilor dintre ei şi natură. După extinderea creştinismului, colindele au căpătat o coloratură religioasă.
Colindele româneşti s-au păstrat din generaţie în generaţie, prin viu grai. „Încă din primele veacuri creştine se desprinde prezenţa sfinţilor pomeniţi în colindele româneşti" (Renaşterea, 1998)
„Crăciunul este sărbătoarea senină şi plăcută, care ne aduce vraja colindelor şi primilor fulgi de zăpadă. În această sărbătoare îşi arată credincioşii noştri toată recunoştinţa şi cinstea cuvenită Pruncului dumnezeiesc, întrupat în istorie pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire" (PS Irineu Pop Bistriţeanul, 1990)
La Crăciun, colindătorii se grupau pe cete (grupe), fete cu băieţi, începând de după amiază şi în amurg, copiii mai mici şi de şcoală (se organizau din timp pentru această sărbătoare). După miezul nopţii, colindau fetele şi feciorii din sat, ca spre dimineaţă să se încheie colindatul, cu ceata însuraţilor. Mersul cu colindatul se face plecând la cunoscuţi, rudenii şi vecini. Cei mai mici umblă din casă în casă, entuziasmaţi de simbolul acestei sărbători, chiar dacă din umbră sunt supravegheaţi de cei mai mari. Drept recompensă, primeau colăcei, mere, nuci, iar mai nou, bani.
Colindele aduse la casele oamenilor sunt cu conţinut religios, învăţate de la părinţi şi bunici, aşa cum s-au păstrat şi s-au transmis de peste veacuri, foarte des în versurile lor, regăsind-o pe Maica Domnului:
„Maica Domnului să ne ajute
La colaci şi la nuci multe."
Pe lângă cele religioase, sunt şi colindele laice, ce urează gospodarului sănătate, belşug, făcându-se referiri la viaţa pastorală, cu refrenuri ca „florile dalbe", „măruţ mărgăritar" etc..
La ferestre, în verandă sau în casă, ceata de colindători urează gospodarului:
„Să şi gazdă veseloasă
Să plăteşti colinda noastră
C-un pahar de băutură
Şâ mai multă voie bună
Ş-un colac de grâu frumos
În numele lui Hristos!"
Cele mai frecvente colinde la casele oamenilor sunt: „Ce vedere minunată", „Coborât-o, coborât"(în mai multe variante, datorită celor veniţi din mai multe judeţe), „De la răsărit răsare" etc..
În colindele laice se găseşte aspectul mioritic, care este reflectat în sute de variante. Astfel, numita Zăgrean Raveca din Şieu-Măgheruş, cu peste 50 de ani în urmă, prin talent şi bunătate, a compus colinda „Pe râtul cu florile", pentru Ionel Berar din vecini, care a rămas orfan de ambii părinţi, pe care l-a crescut apoi ca pe propriul său copil.
Spre revărsatul zorilor, colindătorii tineri sau mai vârstnici îşi colindau naşii, bunicii, rudeniile, cu tradiţionala colindă: De cu seară ne-am luat", iar la sfârşit făceau urarea:
„Aşa o lăsat Dumnezeu
Să colind pe naşul meu,
Aşa o lăsat Precesta
Să colind pe nănaşa."
sau
„Aşa o lăsat Dumnezeu
Să colind bunicul meu." etc.
În seara de Crăciun, până la ora 23, sosesc la colindat copii, aşa zişi „Crăciuni şi Crăciuniţe", mascaţi, ce înlocuiesc pe „Moş Crăciun". Pe lângă aceasta, marea bucurie a tuturor este împodobirea pomului (bradului) de Crăciun.
Pomul de Crăciun simbolizează „Pomul vieţii", belşug, sănătate, bucurie (e copacul credincios, ce frunza nu şi-o pierde).
CRĂCIUNUL la saşi:
În după amiaza Ajunului de Crăciun (orele 16) apăreau colindătorii (copii) pe la case, fiind grupaţi câte 10 - 15. Copiii erau răsplătiţi cu colăcei numiţi „pupăză", mere, nuci. Spre seară, copiii trebuiau să ajungă la casele lor, pentru că pe stradă umblau flăcăi, îmbrăcaţi în alb, care strigau: „Chinder be", adică: „Copiii înăuntru".
În urma acestora, peste câteva minute veneau „mascaţii" numiţi „Crăciuni", care intrând pe poartă cu o nuia, loveau în gard sau în cerdac, spunând: „Guttchinder" (bun copil).
Gazda casei deschidea uşa tindei şi-i poftea înăuntru, timp în care le plasa (fără să observe copiii) daruri pentru cei mici, ce constau în: mere, nuci, bomboane, jucării, în funcţie de puterea materială a fiecăruia.
Crăciunul intrat în casă, cerea copiilor să stea în genunchi şi să spună rugăciunile pe care le cunoaşte. Copiii işi luau diferite angajamente, să aibă o bună conduită morală, acasă, la şcoală, în societate.
„Crăciunul" era servit cu „vin şi honclici", apoi saluta „Crăciun fericit!" şi işi urau ca la anul să se întâlnească din nou.
Pe la ora 10 seara, începeau să colinde cetele de flăcăi şi fete (de la 14 ani în sus", colindând în primul rând la casele rudelor, prietenilor sau sătenilor, însoţiţi de fanfara saşilor. Se colinda până noaptea la 2-3.
Însuraţii colindau neamurile şi apoi se colindau familiile între ele.
De la ora 1 noaptea şi până la 4 se trăgeau clopotele în biserica săsească, unde se adunau cu toţii şi colindau până la 7 dimineaţa. Tot atunci se ţinea şi liturghia (scurtă). Se începea cu cântecul „O, brad Frumos", toată mulţimea înconjurând bradul.
Două fete îngenuncheau în faţa unui leagăn cu o păpuşa în el, ce sugera pe Domnul Iisus Hristos şi cântau colinde.
Colindele saşilor aveau cam acelaşi conţinut ca şi cele româneşti.

b) Anul Nou
Anul Nou este prin excelenţă sărbătoarea darurilor, a meselor întinse, a petrecerilor colective. Se aud pocnind bice, clopote şi buhai, pluguri miniaturale sau adevărate, trase de feciori, ce pun în evidenţă imaginea muncii câmpului, a roadelor ogorului.
De Anul Nou se continuă colindul, în special la cei care poartă numele de Vasile.
La orele 24, în prima zi de Anul Nou se adună cât mai mulţi oameni, în faţa bisericii, unul dintre feciori fiind împuternicit ca din clopotniţa bisericii să strige de trei ori: „Anul Nou fericit în x ani!" şi „Trăiască Anul Nou!".
Dimineaţa, gospodarul primeşte cu mult drag pe cei ce vin să-i ureze cu clopoţelul sau „Sorcova".
Sătenii vârstnici spun că în seara de 30 noiembrie se recoltau crenguţe de pomi roditori şi rămurelele care se tineau până în ajun de Anul Nou. Mlădiţele înmugurite erau împodobite cu petele multicolore formând sorcova. Prin mişcări ritmice, efectuate spre gazda casei sau chiar pe cap, erau sorcoviţi ca în noul an să aibă sănătate, prosperitate în muncă şi totul să înflorească.
Atât la Anul Nou, cât şi la Crăciun se umblă cu Steaua şi cu Capra (Turca). Formaţia de la „Turcă" este alcătuită din: cel care joacă „capra", ţiganul şi ţiganca care joacă învârtita, ciobanul cu fluierul şi încasatorul. Textul diferă de la ceată la ceată şi de la an la an, fiind cât mai hazliu, cu referinţe la „capră".

c) Boboteaza (6 ianuarie)
Până în ziua de Bobotează, atât în satul Şieu-Măgheruş, cât şi în filia Valea Măgheruşului, preotul paroh, cantorul (diacul) şi fătul bisericii, împreună cu doi copii (îngeraşi), trec cu crucea din casă în casă pentru a vesti „Botezul Domnului", venind cu „Iordanul".
Rolul celor doi copii este de a striga „Ciralesa", trecând pe la fiecare gospodar care aşteaptă venirea grupului mai sus amintit, însoţit de o altă persoană din vecini, care cu lumânarea aprinsă, va face semnul crucii, schiţat de fumul produs de lumânare, sub fundalul uşii.
Preotul binecuvântează fiecare membru al familiei cu apă sfinţită, sărutând Crucea, făcând o inventariere a membrilor din familie.
Pe masă sunt pregătite bucate de post, pe vremuri nelipsind bobul, lintea, prunele uscate şi fietre şi gogoşile.
Toate încăperile sunt stropite cu aghiasmă, iar gazda poate primi o cană cu apă sfinţită, pe care o va folosi la stropitul încăperilor anexe şi la animale.
La plecarea din casă se urează: „Sfântul Botez, La mulţi ani!".
Primul care a călcat pragul casei rămâne câteva clipe pentru a servi un pahar de licoare, toastând cu toţii bucuroşi, pentru sănătate ,urări de bine pentru noul an.
Gazda pleacă la următoarea casă, însoţind grupul. În cazul în care la această casă bărbatul nu este prezent, va însoţi grupul mai departe.
În ziua de Bobotează, după Liturghie, se pleacă la „sfinţirea apei" de la podul Vâlcelei. Sătenii se încolonează de la biserică, pornind în frunte cu cei doi prapori şi slujitorii bisericii. Grupul de oameni strigă „Ciralesa", vestind plecarea la „Sfinţirea apei".
Fiecare casă are cel puţin un reprezentant ce aduce un canceu sau cană cu apă de izvor, având în interior un buchet de busuioc, pentru a fi sfinţite după ritualul cerut. Cănile se aşează în rând, iar preotul sfinţeşte cu aghiasmă din găleată pe toate cele puse la dispoziţie. Struţul de busuioc al preotului binecuvântează cu aghiasmă mulţimea prezentă, fiecare persoană se unge cu mir şi sărută Crucea.
Fanfara cânta la venire şi la plecare imnuri şi marşuri.

d) Întâmpinarea Domnului (2 februarie) - la saşi - Mareindok
Această zi este numită li „Strecenia". Sătenii spun că dacă în această zi va fi luna luminoasă , va fi un an bun şi roditor, iar dacă este zăpadă multă, semănăturile vor fi protejate de îngheţ, anunţând din timp că rodul va fi bogat.
Legat tot de aceste semne, se spune că dacă pe 13 februarie, ziua Cuv. Martinian va fi frig şi ger, următoarele 40 de zile vor fi ger, iar dacă în acea zi va ploua şi următoarele 40 de zile vor fi ploioase.
La fel, se crede că, dacă la 21 februarie (Cuv. Timotei)tarca cară cuib în tei, primăvara este aproape şi gospodarii se pot apuca de amenajarea răsadniţelor.

e) Sf. 40 de Mucenici din Sevasta (9 martie) - cunoscută de săteni 40 de Sfinţi sau 40 de Mucenici
În această zi la fiecare casă, oricât de nevoiaşă,plămădesc şi se coc 40 de plăcinte, simbolizând cei 40 de mucenici. Cu 50 de ani în urmă, oamenii le spuneau „ritaşe" (plăcinte cu mai multe foi, răsucite cu sucitorul, între foi punându-se ulei), ca apoi să se pregătească plăcinte sau scoverzi (clătite).
În familiile ungureşti se făceau „nutli", dintr-un aluat cu făină de grâu şi cartofi, care apoi se împărţeau la copii sau persoane nevoiaşe.
În zilele noastre, sătenii nu lucrează în această zi la munca câmpului sau în grădini etc. (ţin sărbătoare), pentru că „nu se ştie niciodată care din cei 40 de sfinţi te pot biciui şi să ai năcaz la casă, în sănătate sau sporul casei".

f) Sf. Gheorghe (23 aprilie)
Acestei sărbători i se mai spune şi „Sângeorzul".
Sătenii ştiu semnificaţia religioasă a acestei sărbători, dar, cu toate acestea, cei care au animale, pun la poartă, la portiţă şi la uşa grajdului „rugi înverziţi" (ramuri de trandafir sălbatic, de măceş) pentru a opri venirea strigoilor, care duc laptele de la casa gospodarului.
Tineri, obişnuiesc să ude cu cana sau găleata cu apă pe fetele ieşite-n cale sau să le urzice. Nimeni nu poate explica semnificaţia acestui gest păstrat dea- lungul vremii. Persoanele venite „de pe Câmpie", au vrut să introducă un alt obicei, acela de a asista la lupta cocoşilor, stăpânului câştigătorului să i se ofere bani sau băutură. Însă, acest obicei nu a fost admis de localnici, abandonându-se în primul an.

g) SFINTELE PAŞTI - ÎNVIEREA DOMNULUI
Această sărbătoare este aşteptată cu mult drag şi nerăbdare de toţi creştinii, aceştia preocupându-se din timp să facă curăţenie, să aibă vestimentaţie nouă, să pregătească bucate tradiţionale şi cât mai îndestulătoare, ca atunci când vin de la biserică, bucuria să fie deplină, mai ales dacă au ţinut şi postul creştineşte.
În „Vinerea seacă" nu se lucrează, dar toată lumea vopseşte ouăle roşii. Pregătirea acestora stă în atenţia tuturor sătenilor. Din străbuni, era tradiţia de a se dărui copiilor din vecini, rude , cunoştinţe câte un ou roşu. „Oul este simbolul creştin al Învierii", fiind subliniat că, „în epoci mai vechi decât a creştinismului, oul era simbolul fecundităţii şi alforţei" (Albina, 1995).
În mentalitatea populară, ouăle reprezintă sângele Mântuitorului, dar şi miracolele, cum ar fi înroşirea pietrelor cu care a fost izgonit Mântuitorul. Negrul este foarte rar întâlnit, căci el reprezintă durerea Maicii Domnului şi chinul Mântuitoului, pe când albastrul reprezintă victoria creştinismului, iar verdele speranţa, dorinţa de a învinge.
În prima zi de Paşti, copiii vizitează casele gospodarilor, pentru a primi ouă roşii. Salută „Hristos a înviat!", răspunzându-li-se: „Adevărat a înviat!". Toată lumea le admiră ţinuta şi comportarea.
A doua zi de Paşti, băieţii pleacă de dimineaţă pe la casele fetelor pentru a le uda cu parfum, cerând gazdei permisiunea: „Primiţi udătorii?", apoi recitau:
„Eu sunt grădinar de flori,
Cu parfumul în buzunar.
Am auzit că aveţi o floare
Am venit ca s-o udăm
Să nu se veştejească."
Atât la români, cât şi la saşi şi unguri, se foloseau aceleaşi replici la udat. În ultimii ani merg şi feciorii, dar şi cei căsătoriţi la udat.
În prima zi de Paşti, creştinii duc la biserică pască, câteva ouă, două felii de slănină afumată (cât mai făloasă), iar preotul trece printre ele şi le slujeşte. De asemenea, din fiecare casă, un membru vine cu o cană, în care fătul sau cel care „are rândul la cununa anului" îi pun pască slujită (pâine cu vin).
În sat se găsesc la gospodari colecţii de ouă de Paşti, chiar de 30-40 de ani, cu condiţia ca ele să fie sfinţite.
Prima zi de Paşti se petrece în familie.

h) Înălţarea Domnului - ISPASUL (Ziua Eroilor)

Această zi măreaţă, încrustată în sufletul creştinului, este şi mai intens trăită de localnicii din Şieu-Măgheruş deoarece, pe lângă sărbătoarea Înălţării Domnului, ei serbează în mod deosebit şi Ziua Eroilor, în faţa Monumentului Eroilor.

h) Pogorârea Duhului Sfânt - Rusaliile
În ajun de Rusalii noaptea când doarme satul), feciorii aduc la casele unde sunt fete intrate în joc (azi mai mari de 13 ani) crengi mari (3-4 m lungime) de tei şi le fixează în picioare la intrare., in aşa fel încât gazda să nu audă nimic.
A doua zi după amiază, feciorii care au împănat poarta sosesc la fete pentru a fi trataţi. De cele mai multe ori, grupurile se organizează în funcţie de numarul fetelor simpatizate de băieţi. Fetele aşează pe masă cozonac, prăjitură şi băutură, apoifeciorii „despănează" poarta.
La biserică se face câte o cunună de grâu pentru doi prapori, purtaţi de doi băieţi. După terminarea liturghiei, se iese cu icoanele „la ţarină". Sătenii prezenţi la slujbă se încolonează, plecând la „hotarul" de la Vâlcea.
Preotul oficiază slujba, sfinţind ţarina (hotarul) şi sfinţeşte apa, miruind apoi pe cei prezenţi, iar două fete numite din timp de fătul bisericii vin şi pun câte o cunună de grâu pe cei doi prapori, zicând:
„Vă aducem o cunună de grâu frumos
Ca faţa Domnului Iisus Hristos
Atâta pagubă să dea Dumnezeu în ţarină
Cât am făcut noi azi.
Să dea Dumnezeu roadă în ţarină
Şi sănătate dumnelorvoastre!"
După aceea se porneşte spre biserică cu tot alaiul. Aceste cununiţe se păstrează la biserică şi în trecut se foloseau la cununie (azi se folosesc coroniţe metalice).

i) Adormirea Maicii Domnului - Sfânta Maria
Generaţiile trecute ne povestesc obiceiul de a organiza cioporul (grup masiv) de femei şi bărbaţi pentru a merge la slujba de la Mănăstirea Nicula, în ziua de 15 august. Această istorisire este foarte simplă în cuvinte, dar în suflet este adânc încrustată semnificaţia acestei zile. Fătul din sat încredinţa un tânăr isteţ şi cu prestanţă din sat pentru a conduce grupul până la Nicula. Plecarea se făcea de dimineaţă, pentru a se ajunge la timp acolo. Traseul era parcurs pe jos din Şieu-Măgheruş - Chiraleş - Viţa (Strugureni) - Benti, pe la moara veche, numită Moara Roşie, apoi se trecea dealul la Nicula. Mănăstirea veche şi cea nouă îi aşteptau, uşurându-le suflarea şi povara sufletească, că aici, după rugăciuni şi spovedanie se simţeau mai uşuraţi, plini de nădejde în viitor.
Înconjurarea bisericii de 12 ori, în coate şi genunchi, îi îmbărbăta, ştiind că puterea dumnezeiască este cea mai de preţ pentru ei. Amintirile li se deapănă, oprindu-se la coborârea ICOANEI şi mulţimea de oameni care se perinda în faţa acesteia. Cu multă nerăbdare se aştepta sosirea vlădicului şi începerea slujbei.
La întoarcere, tot pe jos, pe acelaşi traseu, cântau:
„Marie, Maică fecioară,
Ruga mea la tine zboară.
O, Marie, Maică Sfântă,
Primeşte pe cel ce-ţi cântă,
O, Marie, îţi cântăm ţie,
Marie, Sfântă Marie. etc."
Intrând în sate, din depărtare cântau, iar oamenii ieşeau cu căni şi găleţi cu apă, îi îmbiau cu fructe şi îmbărbătau, urându-le ca Dumnezeu să le primească ruga şi postul.
Sosiţi acasă, la miez de noapte, povesteau sătenilor cum a sosit vlădica cu carul tras de 4 boi, despre soborul de preoţi, despre slujbă şi predică, despre tot ce auvăzut şi au auzit.



2. Datini şi obiceiuri laice

a) Şezătoarea
Se spune, pe drept cuvânt, în limbajul românesc că „frumoasă ne-a fost ţara din vecie". Satul românesc este plin de farmec, de frumuseţe inegalabilă, având datini şi obiceiuri numeroase. Unul dintre acestea, întâlnit în orice colţ al ţării, este „şezătoarea".
Pe drept cuvânt, compozitorul Augustin Bena, în cântecul „La şezătoare", ne amintea:
„Cât îi lumea pe sub soare
Dor şi iară dor (refren, după fiecare vers)
Nu-i bine ca-n şezătoare,
Că e joc şi e cântare.
Şi mai uiţi de supărare"
Aceste versuri ne îndreptăţesc să afirmăm, pe drept cuvânt, că şezătoarea s-a născut din muncă şi din hărnicie, din dragoste şi din creaţie, din sociabilitate.
În satul Şieu-Măgheruş şi în filia Valea Măgheruşului, şezătoarea se cunoaşte ca datină străbună, „de când e lumea şi pământul", cum spun bătrânii. Şezătoarea începea să se ţină din „15 novembăr", până la sfârşit de februarie.
La Şieu-Măgheruş se organiza o şezătoare pe Hurube, la Raveca lui Login, alta în mijlocul satului şi alte două în susul şi în josul satului; la saşi, două, în centrul satului.
La aceste şezători participau femei şi fete, în număr de 10-13, care veneau cu vâjeica de tors lână, fuior sau câlţi, cu „ştricănitul" (împletit ciorapi sau cipcă = dantelă), cu cusutul sau chiar cu răşchinatul fuiorului tors. Persoanele care locuiau în apropiere îşi aduceau vârtelniţa pentru a depăna lâna. Şezătoarea era organizată pentru a se întâlni la „poveşti" şi pentru a face timpul să treacă mai repede, lucrând şi povestind. La poveşti se găseau subiecte variate.
Aici, la şezătoare, se spunea că „se punea satul la cale", adică se ştiau toate noutăţile zilnice, fiind comentate, uneori chiar cu haz.
Şezătoarea începea când se însera şi ţinea până la ora 23, uneori uitând cum trecea timpul şi apropiindu-se de miezul nopţii. Aceste şezători erau frecventate de feciori, care apăreau de unul singur sau în grup, de obicei pe la mijlocul timpului ce era mai înfocat dialogul dintre femei. Aceştia nu interveneau în discuţiile femeilor, căci ei veneau la fete, pentru a le întâlni şi chiar pentru a le fura câte un sărut. Atmosfera şezătorii era plină de veselie, se cânta, se comentau cântecele noi şi de intra vreunul în poveşti şi nu se exprima corect, grupul de femei făcea haz de el.
La aceste şezători se făceau şi „clăci", unde luau fiecare câte un caier de lână, sau de tort (cânepă, câlţi, buci) şi într-o seară toată lumea era prezentă, terminând caierul de tors. Se servea vin, ţuică şi cozonac.
Şezătoarea nu se mai practică în sat şi în comună din 1960-1964 şi, pentru a găsi o mângâiere de moment, citez: „Atât de mult au îndrăgit fetele şi nevestele ŞEZĂTOAREA, încât au ridicat-o la rangul de personaj mitologic. Au asemănat-o cu cea mai frumoasă şi mai harnică participantă din şezătoare, care probabil, purta atunci un alt nume, „ŞEZĂTOAREA" fiind numele plămădit în timpul Daciei Romane" (Puia Silvia Isopescu, 1993)

b) Carnavalul elevilor (în vacanţa de iarnă)
La saşi, a existat întotdeauna datina de a organiza „Carnavalul tineretului", în timpul iernii, între 15 ianuarie şi 25 februarie, unde, în Căminul Cultural, se puteau admira unele măşti din poveşti, basme germane, folclor, având tot felul de idei năstruşnice în alegerea costumaţiei, încât nu ştiau ce nume să-i dea măştii.
La români, primul carnaval s-a organizat în 1970, de către Şcoala Generală, în Căminul Cultural. Succesul a fost neaşteptat, astfel că a continuat mulţi ani, până în 1988.
Muzica, timp de 25 de ani, a fost asigurată de formaţia „Ciki" din Crainimăt Din timp se alegea un juriu, format din învăţător sau profesor, preşedintele elevilor şi un părinte, propus de participanţi. Principalul scop era participarea unui număr cât mai mare de elevi, antrenarea părinţilor în inventarea variatelor costume, satisfacţia de a se afla pe „podul premianţilor"
Acest carnaval se făcea odată cu „Serbarea pomului de iarnă", obligatorie în toate şcolile din ţară. Nu a lipsit niciodată din mijlocul elevilor bradul împodobit şi Moş Crăciun, care era numit atunci Moş Gerilă.

c). 1 Martie
Această sărbătoare, se pare că a apărut cu mai bine de 100 de ani în urmă - aflăm de la bătrânii satului - şi s-a bucurat de ea în special tineretul, dând şi primind în dar mărţişoare. Sărbătoarea ne aminteşte că a sosit timpul când natura se trezeşte la viaţă, sosirea primăverii şi începutul muncilor agrare.
De altfel, până la introducerea calendarului iulian anul începea la 1 martie. Se vehiculează unele păreri că această sărbătoare ar fi de origine romană. În Roma antică, la 1 martie se sărbătorea „matronalia", ocazie cu care femeile primeau diferite cadouri de la soţii lor. (Azi femeile primesc cadouri la 8 Martie).
Datina românească mai veche, cum apărea cu un veac şi jumătate în urmă era diferită de cea actuală. În primul rând, mărţişorul se anina în piept în prima zi a apariţiei lunii noi în martie şi nu în ziua de întâi, aşa cum se procedează în zilele noastre.
Mărţişorul este alcătuit dintr-un fir alb şi unul roşu, împletit, care la capete se termină cu un „ciucure" sau o rozetă rotundă, ce a luat naştere dintr-un fir ce strânge un „motocel" (fire puse unul peste altul şi legate la mijloc, fiind presate dau aspect de rozetă). Pus pe o foaie sau un cartonaş, se poate scrie şi o dedicaţie.
Şnurul împletit simbolizează masculin şi feminin, din împletitura cărora se naşte viaţa. (un rit extrem de vechi, care celebra reînvierea naturii după încetarea iernii).
La tineret, cu 50 de ani în urmă, fetele trimiteau mărţişoare la băieţi, iar ei se revanşau de 8 martie. Astăzi au apărut tot felul de mărţişoare, iar obiceiul s-a generalizat, toată lumea oferind şi primind mărţişoare.
Cu această ocazie, subliniez că, în descoperirile arheologice în zona Porţile de Fier, dr. Vasile Baroneţ a găsit câteva sute de pietre datând din epipaleolitic (8600 î. Hr.) cu aceeaşi formă şi coloratură ca cele din India, ceea ce ne face să afirmăm că tradiţia mărţişorului îşi are originea tocmai în epipaleolitic, fiind păstrată până azi numai de poporul nostru. (Aurelian Tache, 1986).

d) Sâmbra oilor şi stâna (aprilie - mai)
Sâmbra oilor nu a avut stabilită o zi precisă (fixă) în calendar, dar se putea desfăşura începând din 25 aprilie, până în jur de 5 - 6 mai, la învoiala sătenilor. De câteva ori s-a încercat a se organiza a treia zi de Paşti, dar mulţi oameni nu s-au prezentat la ceremonialul obişnuit căci era zi de mare sărbătoare, în care toată lumea merge la Liturghie şi apoi ziua se petrece în familie.
Sâmbrei oilor i se mai spune şi „măsurişul" sau „măsuratul oilor". Deţinătorii de oi aduc oile de cu seară la stână (ora fixă) şi fiecare işi mulge toate oile în faţa unei comisii de cetăţeni, ca nu cumva să „ciufulească" (trişeze).
După luarea de câtre toţi deţinătorii de oi a „lapţilor" (cantitatea de brânză şi urdă cuvenite după laptele muls de la oi), se face „împreunatul" (care rămâne până toamna să primească aceeaşi cantitate).
Cine are oi mai multe este numit „şeful turmei" peste an. Stâna oilor este gopsodărită timp de un an de un „baci", care se îngrijeşte tot timpul să aibă „cheag", hrană pentru câini, lemne pentru foc la căldare etc.. Tot el, zilnic, face caşul, urda, pregăteşte mâncarea pentru ciobani şi are grijă de livrarea la timp a caşului şi a urdei la deţinătorii de oi de la stână. Acesta stă numai la stână şi coordonează toată activitatea zilnică pe un an de ciobănit.
De la Revoluţie, se practică aproape în toate stânele din judeţ (Valea Bârgăului, a Someşului şi a Şieului) ca pentru fiecare oaie dată în turmă să primeşti 7 kilograme de caş şi 2 kilograme de urdă.
Ciobanii au obligaţia de a pune la dispoziţia baciului cantitatea de apă potabilă adusă de cai sau măgari de la sursa de apă (izvor), apă necesară la adăpatul zilnic,. Fiecare stână are 2 -3 măgari (asini), fiind utili şi nepretenţioşi la hrană şi având un simţ foarte dezvoltat la apropierea unui animal (urs, lup), când încep să ragă.

e) Sărbătoarea cununii grâului
Rodul muncii de peste an este slăvit în vers de poezie şi cânt la vremea secerişului, pe câmp, unde secerătorii harnici, cu secera în mâini, se avântă în mănosul lan de grâu, cântând şi chiuind:
„Dragu-mi-i la secerat,
Când drăguţu-i la legat
Io secer şi badea leagă,
L-amândoi lumea ni-i dragă.
Bădiţa mi-o legat snopii,
Io io-i da gura şi ochii,
Bădiţa a pus în clăi
Io-i da ochii amândoi."

Grupul de secerători poate fi mai restrâns sau mai mare, căutând să dea zor activităţii de a termina secerişul, vestind încheierea acestuia. Acum se aleg spicele cele mai frumoase, mănoase şi se împleteşte o cunună, ce se pune unei fete pe cap, iar grupul duce în faţă o cunună mai mare. Unele fete îşi mai pun pe cap cununi stilizate, dând ritualului vechi o solemnitate aparte.
Ţăranii îşi exprimă bucuria că s-a încheiat cu bine, mai ales că este una dintre cele mai istovitoare munci ale câmpului (sudoarea feţei, căldura caniculară, mişcări de aplecare, de prindere a mănunchiului de spice, de legare a snopului pentru asigurarea hranei zilnice.
Obiceiul aducerii cununii este din totdeauna antrenant prin frumuseţea cântecelor, a chiuiturilor, gazda primindu-te triumfătoare, pentru că a scăpat de o grijă, îmbiindu-te cu băutură şi mâncare, iar seara nu lipseşte nici jocul, feciorii şi fetele cântând fără ceteraşi.
În mod subtil, plin de rafinament, cu vremea, cununa de spice a devenit tot mai mare, semănând cu un snop, ţinut pe cap cu mâinile, de două torţi.
Dacă nu biruiau (nu rezistau) cu munca, angajau pe plată şi bucate femei, fete, de pe Valea Someşului (Maieru,Feldru) sau Valea Bârgăului pentru a termina mai repede seceratul. De multe ori, aceste ocazii de a lucra cu „femei străinaşe" favorizau legarea de prietenii cu feciorii satului şi deveneau soţiile lor.
Duminică, 9 decembrie 1979, la Căminul Cultural din Şieu-Măgheruş s-a prezentat filmul documentar „Holda", care a fost filmat în ziua de 3 septembrie 1978 şi se află în „Fonoteca de Aur a României".

Prima parte a filmării a fost făcută în 1977 (lan de grâu pe perioada de vegetaţie, aspecte de pe hotar) de către echipa condusă de Pădureanu şi etnolog Anca Giurchescu. Echipa studioului cinematografic Alexandru Sahia din Bucureşti a înregistrat pe peliculă „Ciclul vieţii şi ciclul agricol" care condiţionează pe plan tradiţional existenţa umană.
Obiceiul cununii prezintă celebrarea muncii câmpului care continuă până în zilele noastre, fiind un străvechi rit agrar, plin de semnificaţie.

f) Siretiul
Printre datini şi obiceiuri, în anotimpul toamna avem „Siretiul", care vine de la ungurescul „Szöret", ce se traduce în româneşte „cules de struguri". Acest eveniment este aşteptat de toate persoanele, indiferent de vârstă. La fiecare pas, butucii cu viţă -de -vie, cu ciorchinii de struguri, te ademenesc mai ales la soiurile aromate şi parfumate, îmbiindu-te cu multă discreţie să-i admiri, să-i guşti şi să-i culegi cum se cuvine.
Nu este o dată precisă pentru culesul de struguri, dar luna octombrie este optimă pentru zona noastră. Nu se culeg strugurii decât după ce cade de două - trei ori bruma.
La cules obişnuiau să se cheme rudenii, vecini sau prieteni, pentru a fi ajutat la muncă, parfumul strugurilor şi petrecerea din jur făcându-te să trăieşti o zi de neuitat.
De dimineaţă tot „ciporul" (grupul), mergea cu carele sau căruţele spre povârnişul dealului, ducând buţile şi cadele în vie.
Sub versantul Hederişului, în partea de est, erau amplasate „viile dinainte", iar spre vest „viile dinapoi", în total, aproximativ 15 hectare, în care predomina via de soi hibrid (Nova, Izabela, Delevar, roşu şi alb). Gazdele mari aveau suprafeţe mai întinse şi cu soiuri nobile (mai ales saşii şi evreii). Explicaţia este că lucrările la soiurile nobile sunt mult mai costisitoare.
Până în 1964, viile au fost îngrijite şi C.A.P. - ul pretindea de la cei ce le lucrau 50% din producţie, dar în realitate se lua doar 30%. Până în anul menţionat, s-a respectat tradiţia la Sireti.

Gazda îi servea pe ceilalţi cu „jinars", „colac", „pancove" şi începeau să repartizeze culegătorii pe rânduri, de la stânga spre dreapta (aşa era datina). Strugurii se recoltau în coşuri, găleţi, apoi erau puşi în „buţi", timp în care se cânta, se chiuia, se povesteau noutăţile din sat. Cântecele tradiţionale la Sireti erau: „A ruginit frunza din vii", „Pe Murăş şi pe Târnavă", „plopule, frunză rotată", „Ciobănaş cu trei sute de oi" etc.. Gazda nu culegea, ci trecea printre rânduri şi alegea ciorchinii de struguri mai copţi şi aspectuoşi .
Erau aduşi şi muzicanţi, iar cei tineri, când se întrerupea activitatea de cules, începeau să joace învârtita şi bărbuncul.
Siretiul nu se organiza în aceeaşi zi în toată comuna, pentru a se putea merge la cunoscuţi sau la rude din celelate sate. Înainte de a pleca din vie, fiecare culegător primea câte o găleată sau un coş de struguri, ceea ce simboliza belşugul şi participarea la Sireti. Ajunşi acasă, jocul continua în ogradă, culegătorii fiind omeniţi cu plăcinte, găluşte (sarmale) şi băutură.
Începând cu 1970, viile au fost distruse prin păşunatul oilor şi cirezilor de vite ale sătenilor şi ale C.A.P. -ului, astăzi existând vie clasică în deal doar la Câmpan Ilie şi Mireşan M.

g) Asântarea
Tinerii, la vârsta majoratului, trebuiau să plece în armată, să-şi satisfacă serviciul militar (obligatoriu pentru cei apţi). Cu un an înainte „Centrul Militar" al judeţului le întocmea fişele medicale şi a unor date personale şi familiale.
Majoritatea tinerilor erau entuziasmaţi de plecareaîn armată. Ordinul de chemare, după tradiţie, trebuia pliat de tânărul recrut, pentru a forma un evantai de lăţimea pliurilor de 1 cm, ca apoi să fie fixat, ca să nu se piardă, cu un bistoş (ac de siguranţă) în clop sau căciulă, în partea dreaptă. În felul acesta, se afişa în faţa tuturor că este chemat la „Asântare".
În limbaj popular, primul „A", înlocuieşte „la": la primire, la prezentare, a tânărului în grupul cu cei de seama lui. Ştiau că mergând în „cătănie", vor fi risipiţi în întreaga ţară. Din timp îşi procurau un cufăr (geamantan) din scândură de brad, de mărime potrivită, unde să-şi ţină anumite lucruri personale. Peste sat se auzeau strigături şi chiuituri ca:
„Eu mă duc, mândră, cătană,
Tu rămâi ca să speli haine!
Eu cu tine mă însor,
Nu căta un alt fecior!"
Nu le lipsea nici „năfrămuţa" (batista), care era un adevărat talisman, primită de la „drăguţă".
Înainte de a pleca în cătănie, se organiza în sat „jocul recruţilor", simbolizând un rămas bun al feciorilor de la fetele din sat pentru o perioadă de timp. La acest joc, fetele înmânau năfrămuţele cusute feciorilor şi apăreau strigături şi chiuituri ca:
„De aici până la mândra,
Scurtă mi-o părut calea.
De la mândra înapoi,
Mi-o părut un an sau doi.

Tu mândruţă de demult,
Uită-mă că eu te uit.
- Nu te pot, bade, uita,
Că ţi-a fost dulce gura!"
A doua zi, încadraţi de feciorii rămaşi acasă, erau suiţi în căruţe şi plecau, luându-si rămas bun de la cei cunoscuţi, iar fetele ieşeau la portiţă ori la fereastră şi îi petreceau până se pierdeau în zare.
Peste un anumit timp, sosea în sat „o carte" (scrisoare) către fată, care îndată răspundea scrisorii. Timpul în cătănie trecea destul de uşor, dar gândul pe unii îi măcina ca nu cumva „drăguţa" să-l dea uitării, să-şi găsească un altul mai chipeş sau bogat.
Bătrânii satului spuneau că „Asântarea" era prima parte, pregătitoare, pentru a merge în cătane şi i se mai spunea „Asentarea" sau „Sântarea".
Azi, după normele europene, satisfacerea obligatorie a serviciului militar s-a desfiinţat, acest obicei rămânând, după cum se spune în popor, „în cenuşa amintirilor străbune".

h) Clăcile
Clăcile erau organizate la români şi saşi, ca mijloc de întrajutorare, câteva ore dimineaţa sau după amiaza, după cum se învoiau cu gazda casei, la : cosit, secerat, îmblătit (treierat la batoză), căpălit (săpat), munci necalificate la ridicarea unei construcţii, la desfăcat cucuruz (depănuşat porumbul acasă) etc..
Pentru început, se serveau 2-3 păhărele de jinars sau vin zis „fluştiuc", iar la terminarea lucrului se serveau plăcinte, cozonac, slănină şi din nou ceva băutură, rămânând gazada datoare să se revanşeze şi ea la o eventuală solicitare din partea celui prezent la muncă.

i) La joc (hora ţărănească, hora satului)
Hora ţărănească era cunoscută de toţi sătenii „la joc", fiind organizăată cu tradiţie la Crăciun, Paşti, în a doua şi a treia zi, iar „Chirmăşul" la o săptămână după Sf. Ilie (ultima duminică din iulie, deodată cu saşii). Sporadic, peste an, când dorea tineretul, îşi alegeau 1-2 tizeşi (tineri ce angajau muzica), precum şi la lăsatul postului.
Muzicanţii folosiţi la „zâs" (cântat la instrumente) erau de cele mai multe ori, aceiaşi care au mai frecventat satul cu zâsul. Jocul se desfăşura de la orele 13-14, până în amurg şi participau fetele, feciorii, însuraţii cu nevestele lor şi invitaţii de pe alte sate (vindicii).
Formaţia muzicanţilor era alcătuită în general din: ceteră (vioară), contralău (violă), gordunaş (contrabas) şi uneori glanetaş (clarinet) sau ţâmbulă (ţambal). Plata se făcea în bani, în cereale, alte produse (ţuică, găini, cozonac, pâine), după cum se tocmeau.
Vara, jocul era organizat în „şuri" sau în „ocol" (curte) la oamenii gospodari. Acesta începea de obicei cu „De-a lungul", unde băiatul conducea fata cu mâna dreaptă, după specificul dansului din Transilvania. Urma apoi o „învârtită", în ritm mişcat, perechile luându-se la întrecere. Dansul la care participa tot tineretul era „Someşana", care avea aceleaşi mişcări cu „De-a lungul", dar toată lumea cânta:
„La bădiţa meu la poartă,
Tra, la, la, la, la, la, la (Refren)
Două fete mari se ceartă,
Una hâdă, dar bogată,
Alta faină, dar săracă."
..................................
Până în anul 1940, se juca şi „Haţegana", în ritmul specific.
Un alt joc care se mai juca era „Bărbuncul", în care feciorii îşi arătau măiestria artistică. Nu lipsea de asemenea „Perina, periniţa", ce amuza mai ales pe cei ce asistau pe margini, bătrânele satului având ce comenta peste săptămână.
Intrarea fetelor în joc se făcea când împlineau 13 ani, iar băieţii 15 ani, la sărbătorile de Crăciun şi de Paşti,şezătorile jucând un mare rol în a iniţia tineretul în „joc").
Un alt joc era „Sârba", care până în 1910 era jocul preferat, nelipsit de la orice petrecere, neglijându-se apoi, ca între 1921-1935 să fie iar în atenţia sătenilor, graţie ceteraşului Baba, din Chintelnic, care a lăsat rapsod vestit pe fiul său Baba Iulus, ce era un muzicant talentat, vestit, fiind înregistrat şi de etnograful Ioan Ciubotarul de la Institutul de Etnografie şi Folclor Iaşi (1978).
Pentru studenţi şi liceeni, era tradiţia ca de 15 august (Sf. Mărie) să se organizeze „Balul tineretului studios", unde veneau de pe toate satele din împrejurimi, iar la 12 noaptea, erau invitaţi toţi oaspeţii pe la fete şi băieţi să servească „masa de la miezul nopţii". Două fete din sat dădeau de mâncare la muzicanţi şi nu plăteau taxa de intrare.
La data de 25 februarie 1975, Warga Mihai, a aşternut pe portativ notele muzicale ale dansului „sârba", adus din Moldova.
Referitor la joc, desprindem că „hora satului a fost cea mai obişnuită formă instituită de tradiţie, menită să faciliteze apropierea dintre tineri şi să pregătească unul dintre marile evenimente din viaţa omului, CĂSĂTORIA" (Comanici, 1979).
Îndemnul meu pentru generaţiile următoare este să nu uite că „Jocurile din bătrâni sunt nemuritoare".

23 May 2018
Populația

Populaţia

În istoricul comunei Şieu-Măgheruş am evidenţiat condiţiile geografice favorabile de pe terasele Şieului, care sunt bine dezvoltate în aval de confluenţa cu Bistriţa Ardeleană.
Consultând date asupra populaţiei localităţii noastre, furnizate de către Direcţia Judeţeană de Statistică Bistriţa-Năsăud, cu ajutorul căreia, prin grafice şi diagrame, am observat oscilaţiile numărului de locuitori în intervalul 1720, 1870 - 1992. Astfel se observă:
a) La Şieu-Măgheruş, în 1720-1721, în circumscripţia fiscală erau 30 familii, toate româneşti, din care:
- iobagi - 5 familii - ce aveau în folosinţă pământ, o sesie;
- jeleri - 10 - szeler;
- alte categorii - 15 - libertini, meseriaşi.
Jelerii aveau casă de locuit, dar nu aveau pământ. Ei erau obligaţi să lucreze tot timpul.
Tot aici găsim şi alte categorii ca vagii şi taxoliştii.
b) În 1850 - 1851. 25de suflete de unguri, 522 români , 140 saşi, 76 - alte naţiuni, în total 763 capete.
În secolul XVIII şi in cursul secolului XIX s-au făcut schimbări în rândul populaţiei, în special la saşi şi unguri. Boierii s-au înconjurat de unguri, saşii s-au retras şi s-au grupat.
De remarcat este faptul că şi la saşi găsim iobagi; se consemnează că erau în Şieu-Măgheruş 76 de familii de iobagi de alte naţiuni.
c) În 1857 erau:
- 13 romano-catolici;
- 643 greco-catolici;
- 171 lutherani;
- 23 reformaţi;107 izraeliţi.
Total: 957 persoane.
În 1850 erau 763 de suflete, în 7 ani populaţia crescând cu 20 de suflete.
Interesantă mi se pare consemnarea că saşii aveau privilegiul ca slugile lor să nu mai meargă în armată sau război, pentru a avea cine să aibă grijă de gospodăriile lor.
În recensământul din 1891 apar pentru prima dată în evidenţă „ortodocşii". În acest an sunt consemnaţi 1018 locuitori, dintre care:
- 29 romano-catolici;
- 622 greco-catolici;
- 23 evanghelici- reformaţi;
- 181 lutherani;
- 138 evrei
În anul 1900 găsim 1081 locuitori, din care 543 bărbaţi, 69 maghiari, 311 saşi, 701 români, din care 120 vorbesc ungureşte.
O creştere a populaţiei se evidenţiază din anul 1880 până în anul 1910, după care are loc o scădere a numărului locuitorilor, până în anul 1956, lucru care îl datorăm pierderilor suferite în urma celor două războaie, precum şi plecării multor oameni spre diferite fabrici din Bistriţa sau Dej.
Creşterea din 1956 a populaţiei este datorată faptului că mulţi locuitori au revenit în localitate, întreţinându-şi gospodăriile, practicând naveta la locul de muncă.
După 1948 au fost plecări masive de germani şi evrei, iar în casele lor s-au stabilit colonişti veniţi din Munţii Apuseni, Negrileşti, Guga, Groşii Ţibleşului etc..
Un recensământ al populaţiei mai complex, din 1966, pune în evidenţă diferite structuri ale populaţiei, pe sexe şi grupe de vârstă, scoţând în relief o serie de probleme demografice şi sociale, consecinţe ale unor condiţii social-istorice, economice şi de altă natură.
Analizând structura populaţiei pe sexe se constată diferenţe, în favoarea sexului feminin, acestea observându-se la două grupe de vârstă: 10 - 14 ani şi 50 -60 ani. Din totalul de 667 locuitori, 356 sunt femei şi 311 bărbaţi.
Structura populaţiei pe grupe de vârstă prezintă interes atât din punct de vedere teoretic, dar şi practic. Ea ne permite să facem unele aprecieri referitoare la potenţialul forţei de muncă de care dispunem în anul 1966 şi deci şi în continuare, până în prezent. Astfel, populaţia tânără din Şieu-Măgheruş, cuprinsă între 0 - 20 ani reprezenta 32,5 %, adulţi (20 - 60 ani) - 55,4 % şi bătrânii peste 60 ani - 12,1 %.
Procentul destul de ridicat al bătrânilor il datorăm creşterii mediei de viaţă şi scăderii natalităţii.
Structura populaţiei active şi inactive: clasificarea populaţiei după caracteristici economice, în activă şi inactivă, pune în evidenţă unele trăsături ale vieţii social-economice. Modificările produse în structura funcţională a satului au dus la schimbări în privinţa populaţiei active şi inactive şi pe grupe sociale.
Faţă de 1930, când raportul dintre cele două grupe era aproximativ egal, în 1966 raportul era de 66,8 % populaţie activă şi 33,2 % populaţie inactivă. Acest fapt îl datorăm creşterii numarului tinerilor între 10 - 14 ani.
În special în agricultură şi învăţământ a crescut numărul femeilor în cadrul populaţiei active. În anul 1992, se înregistrează 55, 1 % femei şi 44,9 % bărbaţi.
Structura populaţiei active pe ramuri de activitate:
La toate recensămintele s-a observat că a fost mai mare numărul de oameni activi în agricultură. Oamenii de la sate, deşi prestau servicii în fabrici, erau obligaţi „să se înscrie cu braţ de muncă, porţie în CAP". astfel, în anul 1966, acest procentaj a fost de 79,1 %, apoi a crescut procentajul în învăţământ, ştiinţă 4,4%, în industrie 2,2%, construcţii 0,8%, iar în alte ramuri 11,6%.
În 1992 au fost înregistraţi 818 cetăţeni, numărul populaţiei fiind în continuă creştere, datorită faptului ca multe familii şi-au construit case în localitate. Apar de asemenea comercianţi profesionişti particulari şi unii meşteşugari care deservesc această comună.
Structura pe naţionalităţi: în anul 1948, situaţia locuitorilor după limba maternă se prezenta astfel: români 87%, germani 6,2%, maghiari 1,3%, ţigani 4,1 %, evrei 1,4%.
În anul 1941 în satul Şieu-Măgheruş erau 999 de locuitori, dintre care 187 germani (18,7%), ajungându-se ca, la 1 ianuarie 1992 să nu mai locuiască nici un german în sat.
Analizând datele din recensământul populaţiei din 1966, acesta indică pentru localitatea Şieu-Măgheruş următoarea structură: români 97%, maghiari 0,3%, ţigani 2,7%. De remarcat este faptul că ponderea populaţiei româneşti se datorează în special faptului că mulţi colonişti veniţi în locuinţele familiilor de saşi şi evrei sunt tot români. În Valea Măgheruşului au cumpărat case ale persoanelor în vârstă, care au plecat la oraş pentru a trăi alături de copiii lor.
În perioada 1968 -1978 semnificativ este că pleacă din comună un număr de 557 de persoane şi sosesc 300 persoane. Numărul mare al celor plecaţi se explică prin îndreptarea populaţiei spre centre industriale, sperând la „un salariu şi o pensie la bătrâneţe".
Recensământul din 1977 a surprins profunde schimbări care s-au produs în întreaga viaţă economico-socială, în viaţa materială şi spirituală a populaţiei României, care cerea îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare a economiei naţionale şi înfăptuirea politicii demografice.
În general, pe întreaga comună Şieu-Măgheruş, constatăm că numărul populaţiei oscilează de la un an la altul, în 1910 având un număr de 3089 locuitori, în 1930 avea 3029 locuitori, în 1948 avea 2840 locuitori, în 1956 - 3724 locuitori
Menţionăm că vârsta medie la bărbaţi la căsătorie este de 23 -26 ani, iar la femei este cuprinsă între 18 -21 ani.
În ultimele două secole şi jumătate constatăm că, în comuna Şieu-Măgheruş, românii, ungurii, saşii şi evreii au trăit în bună înţelegere, iar locul celor plecaţi în 1944 a fost ocupat treptat de noi veniţi, care poartă numele Bodea, Joldiş, Molnar, Ţărmure, Todoruţ etc., care în toponimia satului, tratând onomastica, nu au fost amintiţi.
 
În anul 2008, avem următoarele date statistice privind populația comunei Șieui-Măgheruș:
1.Populația pe sexe
 
SATULTOTALMASCULINFEMININ
ȘIEU-MĂGHERUȘ896434462
VALEA MĂGHERUȘULUI1336073

2.Populația pe etnii
 
SATULTOTALROMÂNĂMAGHIARĂROMĂ
ȘIEU-MĂGHERUȘ896833360
VALEA MĂGHERUȘULUI133133--
 
3.Mișcarea naturală a populației în comuna Șieu-Măgheruș
a).Date absolute:
 
ANULNĂSCUȚI VIIDECEDAȚISPORUL NATURALCĂSĂTORIȚIDIVORȚURI
2003503614162
2004604020148
20054451-7163
20064550-52012
2007603129325
 
b).Proporții la 1000 de locuitori
 
ANULNĂSCUȚI VIIDECEDAȚICĂSĂTORIIDIVORȚURI
200312,69,14,00,51
200415,010,03,52,00
200510,812,53,90,74
200610,912,24,92,92
200714,57,57,71,20
 
4. Populaţia ocupată pe activităţi ale economiei naţionale, total comună:
Total: 1149
Din care:
• Agricultură 510
• Silvicultură 8
• Industria extractivă 1
• Industria prelucrătoare 218
• Energie electrică şi termică, gaze şi apă 6
• Construcţii 90
• Comerţ cu ridicata şi amănuntul 123
• Hoteluri şi restaurante 16
• Transport şi depozitare 47
• Poştă şi telecomunicaţii 13
• Activităţi financiare, bancare şi de asigurări 3
• Tranzacţii imobiliare, prestări servicii 15
• Administraţie publică 32
• Învăţământ 29
• Sănătate şi asistenţă socială 12
• Alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale 17
• Activităţi ale personalului angajat în gospodării 8
• Activitate nedeclarată 1

23 May 2018
Economia

AGRICULTURA
Documentele de arhivă ne dovedesc că, din cele mai vechi timpuri, locuitorii comunei noastre s-au ocupat cu cultivarea pământului şi creşterea animalelor.
Înainte de cooperativizare au existat în fiecare sat 3-4 familii de chiaburi, apoi ţărani mijlocaşi şi ţărani săraci care aveau proprietatea lor, asigurându-şi traiul. Pe raza comunei au existat 2 C.A.P -uri şi un Gostat (I.A.S.)
C.A.P. Şieu-Măgheruş , cu sediul la centru de comună, mai avea înglobate satele Valea Măgheruşului, Chintelnicul şi Podireiul Chintelnicului, fiind înfiinţat în 1957, iar C.A.P. Crainimăt în anul 1950. la data de 13 martie 1979, cele două s.au unificat, având sediul la Şieu-Măgheruş, având un potenţial ridicat în producţia vegetală şi animală.
În 1987, se dispunea de o livadă superintensivă de 128 ha, cu o investiţie de 18 milioane 305 mii lei. Suprafaţă de teren arabil ocupa 60%, pajişti 30%, iar plantaţii 10%.
Din 1989 încoace se insistă pentru retrocedarea terenurilor agricole, pe familii şi titluri de proprietate. Din păcate, nici până la această dată, această problemă nu a fost soluţionată în totalitate.
Încă din 1972, s-a pus problema formării Asociaţiilor intercooperatiste, la care, la început au fost cooptate 25 C.A.P.-uri, pentru a se construi „complexul de creştere şi îngrăşare a porcinelor" la Şieu-Măgheruş. În anul 1974 s-a intrat în posesia acestui complex, beneficiare fiind doar 5 C.A.P.-uri (Şieu-Măgheruş, Viişoara, Bistriţa, Dumitra şi Crainimăt), primind denumirea de AESCIP, care, la 1 ianuarie 1975 a intrat în producţie cu un număr de 5500 capete de porcine. În 1983, AESCIP ia numele de ISCIP, în 1987 construindu-se şi o bază de recepţie pentru producerea furajelor combinate. În anul 1979 erau angajate 29 de persoane, iar în 1985, 278 de persoane. În prezent, construcţiile sunt privatizate.
 
MICA INDUSTRIE
Comuna Şieu-Măgheruş a stat mereu în atenţia factorilor de conducere a judeţului nostru, fiind o zonă preorăşenească, practicându-se legumicultura în terasa I (luncă), apa din râul Şieu fiind bună pentru irigat solariile închise (5 ha) şi terenurile cu varză, morcovi ş.a. (alte 5 ha).
Dispunându-se de cale ferată, gară şi drum naţional asfaltat, s-a construit şi amenajat în 1978 fabrica de conserve şi legume, fructe, gemuri şi siropuri, care a intrat în funcţiune în 1981, în fosta locuinţa a „Conacului Teodorescu". Acest microcomplex aparţinea U.J.C.P.A.D.M. A JUDEŢULUI Bistriţa-Năsăud.
S-au amenajat de asemenea „bateriile incubatoarelor moderne", furnizându-se pui de găină de o zi şi 10 zile pentru toate gospodăriile judeţului şi tot aici se depozitează produsele din achiziţii agroalimentare ce se prelucrează atât pentru beneficiarii interni, cât şi pentru cei externi.
S-au construit două blocuri, asigurând locuinţe pentru specialiştii din agricultură, cu 38 de apartamente şi complexe comerciale, în valoare de 5 milioane lei, având secţii: RadioTV, Cofetărie, Atelier de confecţii bărbăteşti, Bancă (Cooperativa de Credit Albina), farmacie, birourile cooperativelor de consum de pe comună etc..
În 1974 a luat fiinţă secţia mixta I.M.P.P.C (Întreprinderea Mixta Producţie Prestări Construcţii), aparţinând I.P.P.C. Bistriţa, intrând în producţie în august 1975, cu secţiile: dogărie, ambalaje, mobilă şi cleme pentru export (Canada, S.U.A., Anglia) şi pentru diferite unităţi comerciale din ţară.
Astăzi, în fostele hale ale I.S.C.I.P.-ului sunt amenajate secţii de tâmplărie şi construcţii cabane, balastieră de pietriş şi nisip şi câteva hale pentru maternitate şi creştere de porcine.
 
TRANSPORT ȘI COMERȚ
Un factor important în dezvoltarea economică a localităţii îl constituie căile de comunicaţie (drumuri şi căi ferate).
Cu multe secole în urmă, pe aici trecea drumul comercial care făcea posibilă trecerea spre Bistriţa, Târgu-Mureş şi alte localităţi.
Datorită exploatării sării de la Sărăţel (şi filonului de sare ce traversează Valea Măgheruşului), încă din timpul ocupaţiei romane, a fost construit un drum important pentru provincia romană. În Evul Mediu, acest drum face posibilă trecerea de la Cetatea Bistriţei spre alte cetăţi din Transilvania şi Moldova (prin Pasul Tihuţa).
Prin centrul satului Şieu-Măgheruş trece şoseaua naţională (Drumul Naţional nr. 16, azi Drumul European nr. 16) care leagă orajul Cluj-Napoca de Vatra Dornei, şosea la care se lucrează în acest moment.
Hotarul comunei este străbătut de calea ferată care leagă oraşele Cluj-Napoca- Beclean - Bistriţa, din Sărăţel, linia bifurcându-se spre Deda, iar din Şieu-Măgheruş spre Lechinţa - Luduş, având o mare importanţă în transportul de marfă şi de persoane.
Calea ferată Dej - Bistriţa a fost inaugurată la data de 3 mai 1886, linie ce trece prin gara Şieu-Măgheruş şi halta Arcalia. Documentele vremii atestă că, de la inaugurare şi până la 1 ianuarie 1887, pe această arteră au călătorit 89 983 persoane, la clasele I, a II-a, a III-a şi a IV-a, s-au transportat 12 479 capete bovine, ovine, porcine, dintre care 11 509 la export „şi multe alte produse agricole, lemn şi construcţie, orz şi malţ, coloniale şi delicatese, coajă de lemn etc.." (V. Ilovan, 1986)
Un alt document arată că "în 22 aprilie 1886 s-au descisu mergerea trenului regulat prin staţia Arcalia, Excelanţa sa D-lu ministru Baron Kememyei - făcându-se o mare paradie în staţia noastră" (Arhivele Statului Bistriţa, 1903)
La subcapitolul „Mica industrie" am arătat produsele care au fost comercializate la care mai adăugăm că în ramura comerţului, în fiecare sat a fost şi există şi în momentul de faţă „Magazin mixt", iar pe lângă vechile magazine există azi altele, care oferă populaţiei o diversitate de mărfuri.

23 May 2018
Cultură și învățământ

ȘCOALA
Despre şcoala din Şieu-Măgheruş găsim puţine documente de arhivă, acestea nefiind păstrate la şcoală, ci la primărie. În Monografia lui I. Kadar ni se spune că în 1621 în sat funcţiona şcoala.
Şcoala primară de stat a fost construită în 1891, pe un teren luat în bir de la comunitatea reformată. Aici erau obligaţi să vină şi copiii din Şieu-Cristur.
Referitor la începuturile şcolii la Şieu-Măgheruş, găsim că în protocolul din ziua de Paşti a anului 1879, redactat de consiliul parohial, drept răspuns la cererea episcopului, pentru elucidarea unei pâri făcute de Palage Carolian, în legătură cu un teren intravilan, ies la iveală anumite date cu caracter istoric.
Astfel, aflăm că judeţul posedă în satul Măgheruş anumite clădiri cu terenuri aferente. Aproape cu 100 de ani înainte de 1848, ele au ţinut loc de comandament (probabil al unui batalion de cătane - soldaţi), până în anul 1847, când au plecat de aici. De la maiorul comandant, satul a cumpărat un edificiu: „În 1857, noi românii am plătit pentru partea pasibilă şi am luat-o pe seama şcolii edificiale şi am folosit şi locul ţinărilor de le totdeauna neconturbaţi până în ziua de azi".
Pentru a face dovada că ei sunt proprietari, se aminteşte că grădina şcolii au arendat-o mai mulţi ani, preotului Zaharie Pop.
Primul învăţător pomenit, cu numele de Tîrgoveţ Vasile (proces verbal din 13 martie 1878) avea un salariu de 40 fl. (probabil florini) şi 50 de mierţe de bucate. Toţi învăţătorii fiind confesionali erau totodată şi cantori.
Tot în acest protocol se precizează că părinţii, tutorii, stăpânii sunt obligaţi să trimită regulat copii la şcoală. Ţinându-se seama de distanţă, vreme rea, drum rău, copiilor din Valea Măgheruşului li se făcea concesiunea de a frecventa şcoala doar două zile pe săptămână. 
În 1894 este amintit ca învăţător, Georgiu Someşan în 1895 Ion Pop. din 1890 este adus iar Tîrgoveţ Vasile. În 1897 este amintit Nicolae Feldrihan din Sărăţel, în 1899 Ion Roman, între 1901-1914, Mălinaş Grigore din Figa. Se mai găseşte consemnat Cleja Emil (1929), Cleja Emil şi Cleja Maria între 1930 - 1966.
Din anul 1901, Groza Vasile folosea mai mulţi monitori dintre elevi, dar pentru că era un învăţător bun şi bolnav de heptică (plămâni), sătenii îl plăteau cu 300 zloţi pe an. Copii erau aşezaţi în bănci lungi, din scândură de brad, câte 10-12, în clasă fiind 60-70 elevi. Adeseori, învăţătorul preda şi după amiaza din cauza numărului mare de elevi.
Din 1934 găsim un învăţător şi în Valea Măgheruşului, pe Zăgrean Grigore, din 1966, director la şcoala de centru.
Evidenţa încadrării personalului din învăţământ la clasele V-VIII nu s-a tinut la zi, astfel că, în „Cartea şcolii" de încadrare nu sunt evidenţiate în mod cronologic aceste schimbări.
Până în 1970, în vechiul local de şcoală s-au desfăşurat înainte de masă cursurile de zi, clasele V-VIIII, iar după masă clasele I-IV. Faptul că activitatea didactică se realiza în două serii, a determinat Consiliul Popular Şieu-Măgheruş (azi Primăria) să întocmească demersurile pentru a se construi un nou local de şcoală.
Începând din 1965, s-au procurat materiale de construcţie, alegându-se amplasamentul, prin demolarea fostului sediu C.A.P. şi a grajdurilor, ca în 1969 să se toarne fundaţia pentru noul local cu etaj, având 8 săli de clasă, 1 laborator, 2 săli de materiale didactice, cancelarie, direcţiune, bibliotecă, secretariat, reuşindu-se ca în toamna anului 1970, clasele V-VIII să intre la parter.
Lucrarea proiectată s-a finalizat peste încă 2 ani, reuşind să se dispună şi de un spălător cu hidrofor.
Materialul didactic furnizat şcolilor de către Inspectoratul Şcolar a contribuit la dotarea laboratorului de fizică-chimie şi cabinetelor de istorie-geografie şi biologie.
Prin activităţile sale specifice, şcoala a antrenat şi grupele de preşcolari în activităţile instructiv-educative. Absolvenţii clasei a VIII-a au fost îndrumaţi în fiecare an pentru a susţine examene de admitere pentru toate tipurile de şcoli, în baza orientării şcolare şi profesionale.
Conform hotărârii Ministerului Învăţământului, până în anul 1989, la începutul fiecărui an şcolar erau obligatorii 2 săptămâni de practică agricolă.
Absolvenţii şcolii, indiferent de profesia aleasă, contribuie activ la bunul mers al societăţii şi vieţii personale. Remarcăm pe elevul Chiş Cristian, absolvent al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca, care cântă şi în formaţia de fanfară Din Sărata, condusă de Warga Mihai (aici a făcut ucenicia).
De asemenea, elevul Mureşan Vasile, care este un pictor consacrat. Are expoziţii personale, figurează în colecţii particulare din ţară şi străinătate, sub semnătura Vasile Mureşan - Murivale.
Constantin Doroftei - pictor scrie: „Pe Murivale îl cheamă mereu într-un loc ori altul, vreun dor, cu intensitate particulară, cel de părinţi, de peisajele ţării, de prietenie şi invidie, de feluritele sclipiri ale consştiinţei".
Învăţătorul lor, Mihai Mireşan, se mândreşte cu cei amintiţi mai sus şi relatează cu multă satisfacţie că a fost primul care l-a învăţat să cânte şi să solfegieze pe Chiş Cristian, iar pe Murivale să mânuiască penelul, să combine şi să admire frumuseţea culorilor, ce mai târziu, a fost primit cu multă simpatie, în atelierul său, de către Corneliu Baba, îndrumându-i paşii la timpul potrivit.
Astfel, bagajele de cunoştinţe primite în şcoală, vor fi rodnice pentru conduita morală şi profesională, în viaţa de toate zilele.
 
CĂMINUL CULTURAL
Din documentele de arhivă, cât şi din informaţiile bătrânilor din sat, distingem „Căminul Cultural" ca un for al culturii în mijlocul sătenilor de-a lungul anilor.
În Şieu-Măgheruş, în ultimele 200 de ani, sunt consemnate acţiuni culturale la Căminul Cultural „Voevodul Mihaiu", pentru români şi pentru saşi, în Căminul Cultural separat, numit „Zall" (azi localul este modernizat după standardele actuale, având apă, gaz, canalizare, fiind dat în folosinţă în 2006, renovat prin fonduri europene).
În revista „Solia" din 1937, la pagina 40, se subliniază că în Şieu-Măgheruş, Căminul Cultural „Voevodul Mihaiu" nu are local propriu, dar este aranjat în mod provizoriu în clădirea parohiei greco-catolice, care constă din sală pentru spectacole, sală pentru horă ţărănească, antreu şi 2 camere pentru omul de serviciu. În general, acest local corespunde cerinţelor unui cămin cultural până la edificarea localului propriu.
În cadrul Căminului Cultural s-a desfăşurat activitatea „Bibliotecii", constând din 112 volume, din care 13 sunt cumpărate, iar restul donate, printre care se observă donaţia lui Ioan Buta - 20 de volume, în valoare de 300 de lei - pentru care i se aduc vii mulţumiri.
La început, Căminul Cultural a fost condus de harnicul preşedinte Vasile Lazăr - protopop (parohul satului), împreună cu domnul director al „Şcolii primare de stat", învăţătorul Emil Cleja, care este în acelaşi timp directorul căminului şi d-l notar Buta Vasile, vicepreşedintele căminului. Astfel, s-au înfăptuit următoarele activităţi:
a) Şcoala de pomi
Prin Căminul Cultural s-a obţinut o bucată de pământ din grădina bisericii, pământ ce s-a lucrat de către membrii Căminului Cultural, făcându-se lecţii practice de altoit, nu numai pentru tinerii din sat, ci şi pentru cei mai în vârstă. S-au altoit astfel 2000 de puieţi. Tot în cadrul acesteia, s-au plantat în cimitirul bisericii 200 de altoi (pe pădureţ).
b) Viticultura
În cadrul Căminului Cultural, viticultura este în creştere, introducându-se altoirea engleză.
c) Apicultura
Pentru propaganda apiculturii, s-au făcut lecţii practice de apicultură la stupii d-lor Lazăr Vasile, Dumitru Buta, Alexandru Baba, care sunt membri ai căminului.
d) Premilităria şi străjeria
În cadrul Căminului Cultural se desfăşoară o frumoasă activitate premilitară şi străjerească, sub conducerea d-lui director Emil Cleja.
e) Fanfara
Sub conducerea neobositului preşedinte a luat fiinţă şi o fanfară românească compusă din mambrii Căminului din sat, dirijată chiar de către acesta. Din anul 1926, a luat fiinţă formaţia de fanfară a saşilor, cu instrumente cumpărate prin donaţii ale sătenilor. Din formaţie au făcut parte: Sigmirean Grigore, Zăgrean Vasile, Sigmirean Toader, Mureşan Dumitru, Măierean Alexxandru, Sâmboan Ioan, Oltean Dumitru, Sâtar Ioan, Lazăr Ioan, Bojor Vasile şi alţii.
Menţionăm că toată formaţia fanfarei era îmbrăcată în costum naţional.
În anul 1956, formaţia veche a fanfarei este instruită şi dirijată de eminentul dirijor Warga Mihai (din Sărata), care era remunerat de Consiliul Popular Şieu-Măgheruş, din fondurile Bugetului. Noua formaţie era alcătuită din: Warga Mihai, Măierean Ioan, Sigmirean Vasile, Sigmirean Ionuc, Pop George, Bojor Vasile, Sas Ioan, Blaga Costică, Sâmboan Ioan, Buta Vasâlicuţa, Garnăr Miki, Hănţug Waindriş, Şomodean Aurel, Găurean Vasile, Hanţi a lui Roman.
Formaţia fanfarei săseşti s-a destrămat în 1943, iar în 1955, membrii acesteia s-au alăturat formaţiei româneşti. Această formaţie a servit la colindat de Crăciun, la ieşirea cu icoanele, la diferite activităţi culturale. Până la plecarea saşilor din sat, erau colindaţi de Crăciun în biserica săsească. Iar a treia zi, fanfara mergea la Valea Măgheruşului, apoi seara colindau pe la fiecare casă, până la miezul nopţii, fiind aşteptaţi cu mult drag de toţi gospodarii. Tradiţia s-a păstrat până în 1965.
În 1970, toate instrumentele fanfarei au fost ridicate de conducerea C.A.P. şi împrumutate Căminului Cultural Cetate, care a asigurat un „schimb de experienţă" unde au participat toţi directorii de cămine culturale din judeţ, instrumentele nefiind înapoiate Căminului nostru cultural.
În anul 1965, director al Căminului Cultural Şieu-Măgheruş şi coordonator al tuturor căminelor culturale din comună devine învăţătorul Mihai Mireşan, care păstrează şi azi lista făcută de M. Warga cu instrumentele muzicale ale fanfarei, trecute în inventarul C.A.P., fără să se poată riposta. Astfel au fost:
- 1 clarinet Mi b (bemol)
- 2 clarinete Si b
- 3 fligorni
- 3 bass fligorni
- 2 althorni
- 3 trompete Mi b
- 2 başi Fa (helicor şi tubă)
- 1 p cinele
- 1 tobă mare
- 1 tobă mică (ron bas Si b).
În total au fost 18 instrumente.
În zadar s-a străduit preotul paroh Bujor Ioan pentru a aduce instrumentele, imediat după 1989, că documentele de predare-primire spre împrumut nu s-au găsit nici până astăzi, dar sonoritatea instrumentelor având marca „David Vinţel", sătenii o păstrează şi azi în amintire.
f) Serbări
În cadrul Căminului Cultural s-au serbat toate sărbătorile naţionale cu un deosebit fast, s-au făcut şezători şi producţii „uniteatrale" cu tinerii premilitari şi străjeri, sub conducerea d-lui Emil Cleja, cu concursul Corului Căminului Cultural, dirijat de d-l Vasile Lazăr.
De asemenea, „şezătorile de seară" (iarna) erau foarte apropiate de şezătorile săseşti. Femeile vin cu lucru de mână (tors, cusut, croşetat etc.), se cântă, se fluieră, se intercalează în mod natural povestiri, snoave, ghicitori, lecturi bine citite, conferinţe scurte, sub formă mai mult de sfaturi, de convorbire literară etc. Învăţămintele se dădeau într-un cadru distractiv şi nu plictisitor. Amintim aici, aprecierile publicaţiei „Solia", în care se preciza: „În general, Căminul Cultural „Voievodul Mihaiu" din comuna Şieu-Măgheruş este un CĂMIN VIU, activează pe toate terenurile şi aceasta este datorită faptului că este înţelegere între intelectualii satului şi săteni şi o deplină concordanţă între toţi aceia care sunt chemaţi a da lumină poporului şi care au sfânta datorie a muncii fără preget pentru ridicarea satului.
La Şieu-Măgheruş a funcţionat permanent între 1964 - 1982 un cor pe patru voci, condus de prof. Dan P. Vasile (Josenii Bârgăului). Repertoriul a cuprins cântece de patrie, partid şi folclor, completate de grupul vocal.
A existat de asemenea o formaţie de dansuri ţigăneşti care a fost premiată la mai multe concursuri între cămine culturale.
Deşi Valea Măgheruşului a fost reprezentat de mai puţini tineri, au avut şi ei totuşi un grup vocal.
Căminul Cultural a avut rolul de a populariza conferinţe, spectacole folclorice, cultural-artistice, unde piesele de teatru au avut un repertoriu diversificat pentru tineri, căsătoriţi şi oameni în vârstă. Piesele au fost alese în vederea participării la concursuri iniţiate de Ministerul Culturii, numite „Festivaluri" şi „Cântarea României". Intelectualii satului au prezentat pise de teatru ca: „Rusaliile" de V. Alecsandri, „Soţul păcălit" de Moliere, piese de teatru destul de pretenţioase în jocul de scenă şi vestimentaţie, solicitându-se ajutorul Casei de Cultură din Năsăud pentru costumaţia adecvată.
În cadrul Căminului Cultural a funcţionat permanent activitatea „Universităţii Cultural-Ştiinţifice", unde, din 1964 până în 1985, în fruntea „Brigăzii de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice" au fost cooptaţi ingineri, medici, cadre didactice, iar din personalul încadrat la „Staţiunea de cercetări Ştiinţifice Arcalia", cercetătorii înscrişi la doctorat erau obligaţi să efectueze activitate de informare şi popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice.
g) Întâlnirea cu fiii satului şi aniversarea a 700 de ani de atestare documentară a satului Şieu-Măgheruş
încă din luna ianuarie 1992, prin corespondenţă cu d-nii Dard Weber, Poque şi Ungar, s-a căutat să se ajungă la un acord prin preotul Bujor Ioan şi d-l Nicoară Z. Ioan din Şieu-Măgheruş, data la care se va serba atestarea documentară şi întâlnirea cu fiii satului.
La 21 februarie 1992, prin amabilitatea d-lui Flaviu Urs din Bistriţa, se primeşte corespondenţa cu privire la „Serbarea a 700 de ani de la întemeierea bisericii săseşti din Ungersdorf"
Este necesar a se preciza că, între timp d-l Nicoară Z. Ioan (care a copilărit cu unii saşi în Şieu-Măgheruş) s-a îmbolnăvit şi începând cu 1 februarie 1992 este investit cu responsabilitatea d-l învăţător Mireşan Mihai, alături de preotul Bujor Ioan.
Programul celor trei zile de sărbătoare a fost întocmit astfel încât totul să fie cât mai plăcut, organizatorii căzând de acord pentru zilele de 28, 29, 30 august 1992.
La întâlnirea cu fii satului, grupul de saşi a numărat 45 de persoane, care au plecat de pe meleagurile satului cu zeci de ani în urmă şi care s-au născut, au copilărit şi au trăit alături de români.
Vineri, 28 august, grupul oaspeţilor a fost primit la Primăria Şieu-Măgheruş, apoi a vizitat satul şi bisericile evanghelice din Şieu-Măgheruş, Crainimăt, Arcalia şi Parcul dendrologic, unde cercetătorul Pavel Gălan le-a vorbit despre istoricul castel Bethlen (devenit între timp Staţiunea de Cercetări Ştiinţifice de pe lângă Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca).
S-a remarcat tot timpul bucuria reîntâlnirii, după ani, cu consăteni. La Crainimăt au băut apă din izvor cu găleata, oferită de familia Hnagan Dorel, ceea ce le-a trezit vii amintiri.
Primăria Bistriţa a primit de asemenea cu amabilitate întregul grup, prin amabilitatea primarului Toniuc şi viceprimarul F. Chereji, fiind însoţiţi de pr. Ioan Bujor şi Mihai Mireşan. S-a vizitat de asemenea şi secţia de istorie a Muzeului Judeţean. Sâmbătă, la şcoala generală, a avut loc o „sesiune de referate", prezentându-se următoarele:
1. Mireşan Mihai - Din istoricul satului Şieu-Măgheruş
2. Ioan Rusu Sărăţeanu - Cetatea dacică şi castrul roman de la Sărăţel
3. Nicoară Gavril (în locul lui Ioan Z. Nicoară) - Aspecte demografice din trecutul satului Şieu-Măgheruş
4. Ciprian Pop - Dezvoltarea social-economică a comunei Şieu-Măgheruş
5. Vasile Brendea - Generaţii şi profesii de-a lungul anilor
6. Pavel Gălan - Caracteristici structurale ale populaţiei localităţii Şieu-Măgheruş
7. Alina Ungur - Conservarea cinegetică pe fondul de vânătoare 23 al comunei Şieu-Măgheruş
8. Ramona Camelia Mireşan - Datini şi obiceiuri din orizontul local (comuna Şieu-Măgheruş)
9. Preotul paroh Bujor Ioan - Semnificaţia atestării a 700 de ani şi a peste 3700 de neîntreruptă continuitate a localităţii Şieu-Măgheruş şi întâlnirea cu fiii satului
La sfârşitul sesiunii de referate, d-l David Weber a vorbit în numele „grupului de saşi sosiţi la această întâlnire", spunând că zilele petrecute pe plaiurile româneşti sunt de vis, căci pământul românesc este cel mai frumos din lume. Cu lacrimi pe obraz, i-au îmbrăţişat pe cei cunoscuţi şi au depănat amintiri.
Fiecărui participant i s-a înmânat câte o „bocaie de ceramică în stil săsesc", confecţionate special pentru acest eveniment, de către meşterul Ştefan Gănău din Mijlocenii Bârgăului.
Duminică 30 august, în faţa monumentului eroilor din Şieu-Măgheruş, a avut loc o slujbă religioasă, oficiată de un sobor de preoţi şi corul bisericii din Chintelnic. Tot aici, domnul Alexandru Mureşan, director general al Prefecturii, a citit şi înmânat primăriei din localitate, mesajul prefectului judeţului, domnul Groşan Gheorghe.
Masa festivă s-a desfăşurat în sala Căminului Cultural, urmata de un bal pentru toate pesoanele, de toate vârstele.
Organizatorii au mulţumit şi celor ce au sponsorizat evenimentul: S.C. Suinprod S.A. Şieu-mMăgheruş, S.C. Mopan S.A. Bistriţa, S.C. Industria Laptelui Bistriţa şi Cooperativa Viişoara.
Pentru săteni şi cei aflaţi la această manifestare culturală, faptele rămân înscrise cu litere de aur, în istoria acestei localităţi, sărbătoarea având o semnificaţie dublă: 700 de ani de atestare documentară şi întâlnirea cu fiii satului.

23 May 2018