Etnografie și folclor

1. Datini şi obiceiuri întemeiate la date calendaristice cu rit creştin

a) Crăciunul
Printre sărbătorile cele mai adorate de copii şi de întreg poporul, cea mai frumoasă este Crăciunul. Această sărbătoare se prăznuieşte la 25 decembrie a fiecărui an şi reprezintă „Naşterea Domnului".
Farmecul nopţii de Crăciun este unul aparte şi este redat prin colinzi şi urări ca:
„Această noapte e pentru noi
Cea mai frumoasă dintre sărbători."
Noţiunea de colindă vine de la cuvântul latinesc „calenda, calendae" şi înseamnă a colinda, a umbla din loc în loc, din casă în casă. Colinda este o specie a creaţiei populare, fie lirice, epice sau dramatice, având un caracter de urare sau de binecuvântare. La început, colindele au avut un caracter laic izvorât din ocupaţiile oamenilor, din viziunea lor asupra lumii, naturii, a relaţiilor dintre ei şi natură. După extinderea creştinismului, colindele au căpătat o coloratură religioasă.
Colindele româneşti s-au păstrat din generaţie în generaţie, prin viu grai. „Încă din primele veacuri creştine se desprinde prezenţa sfinţilor pomeniţi în colindele româneşti" (Renaşterea, 1998)
„Crăciunul este sărbătoarea senină şi plăcută, care ne aduce vraja colindelor şi primilor fulgi de zăpadă. În această sărbătoare îşi arată credincioşii noştri toată recunoştinţa şi cinstea cuvenită Pruncului dumnezeiesc, întrupat în istorie pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire" (PS Irineu Pop Bistriţeanul, 1990)
La Crăciun, colindătorii se grupau pe cete (grupe), fete cu băieţi, începând de după amiază şi în amurg, copiii mai mici şi de şcoală (se organizau din timp pentru această sărbătoare). După miezul nopţii, colindau fetele şi feciorii din sat, ca spre dimineaţă să se încheie colindatul, cu ceata însuraţilor. Mersul cu colindatul se face plecând la cunoscuţi, rudenii şi vecini. Cei mai mici umblă din casă în casă, entuziasmaţi de simbolul acestei sărbători, chiar dacă din umbră sunt supravegheaţi de cei mai mari. Drept recompensă, primeau colăcei, mere, nuci, iar mai nou, bani.
Colindele aduse la casele oamenilor sunt cu conţinut religios, învăţate de la părinţi şi bunici, aşa cum s-au păstrat şi s-au transmis de peste veacuri, foarte des în versurile lor, regăsind-o pe Maica Domnului:
„Maica Domnului să ne ajute
La colaci şi la nuci multe."
Pe lângă cele religioase, sunt şi colindele laice, ce urează gospodarului sănătate, belşug, făcându-se referiri la viaţa pastorală, cu refrenuri ca „florile dalbe", „măruţ mărgăritar" etc..
La ferestre, în verandă sau în casă, ceata de colindători urează gospodarului:
„Să şi gazdă veseloasă
Să plăteşti colinda noastră
C-un pahar de băutură
Şâ mai multă voie bună
Ş-un colac de grâu frumos
În numele lui Hristos!"
Cele mai frecvente colinde la casele oamenilor sunt: „Ce vedere minunată", „Coborât-o, coborât"(în mai multe variante, datorită celor veniţi din mai multe judeţe), „De la răsărit răsare" etc..
În colindele laice se găseşte aspectul mioritic, care este reflectat în sute de variante. Astfel, numita Zăgrean Raveca din Şieu-Măgheruş, cu peste 50 de ani în urmă, prin talent şi bunătate, a compus colinda „Pe râtul cu florile", pentru Ionel Berar din vecini, care a rămas orfan de ambii părinţi, pe care l-a crescut apoi ca pe propriul său copil.
Spre revărsatul zorilor, colindătorii tineri sau mai vârstnici îşi colindau naşii, bunicii, rudeniile, cu tradiţionala colindă: De cu seară ne-am luat", iar la sfârşit făceau urarea:
„Aşa o lăsat Dumnezeu
Să colind pe naşul meu,
Aşa o lăsat Precesta
Să colind pe nănaşa."
sau
„Aşa o lăsat Dumnezeu
Să colind bunicul meu." etc.
În seara de Crăciun, până la ora 23, sosesc la colindat copii, aşa zişi „Crăciuni şi Crăciuniţe", mascaţi, ce înlocuiesc pe „Moş Crăciun". Pe lângă aceasta, marea bucurie a tuturor este împodobirea pomului (bradului) de Crăciun.
Pomul de Crăciun simbolizează „Pomul vieţii", belşug, sănătate, bucurie (e copacul credincios, ce frunza nu şi-o pierde).
CRĂCIUNUL la saşi:
În după amiaza Ajunului de Crăciun (orele 16) apăreau colindătorii (copii) pe la case, fiind grupaţi câte 10 - 15. Copiii erau răsplătiţi cu colăcei numiţi „pupăză", mere, nuci. Spre seară, copiii trebuiau să ajungă la casele lor, pentru că pe stradă umblau flăcăi, îmbrăcaţi în alb, care strigau: „Chinder be", adică: „Copiii înăuntru".
În urma acestora, peste câteva minute veneau „mascaţii" numiţi „Crăciuni", care intrând pe poartă cu o nuia, loveau în gard sau în cerdac, spunând: „Guttchinder" (bun copil).
Gazda casei deschidea uşa tindei şi-i poftea înăuntru, timp în care le plasa (fără să observe copiii) daruri pentru cei mici, ce constau în: mere, nuci, bomboane, jucării, în funcţie de puterea materială a fiecăruia.
Crăciunul intrat în casă, cerea copiilor să stea în genunchi şi să spună rugăciunile pe care le cunoaşte. Copiii işi luau diferite angajamente, să aibă o bună conduită morală, acasă, la şcoală, în societate.
„Crăciunul" era servit cu „vin şi honclici", apoi saluta „Crăciun fericit!" şi işi urau ca la anul să se întâlnească din nou.
Pe la ora 10 seara, începeau să colinde cetele de flăcăi şi fete (de la 14 ani în sus", colindând în primul rând la casele rudelor, prietenilor sau sătenilor, însoţiţi de fanfara saşilor. Se colinda până noaptea la 2-3.
Însuraţii colindau neamurile şi apoi se colindau familiile între ele.
De la ora 1 noaptea şi până la 4 se trăgeau clopotele în biserica săsească, unde se adunau cu toţii şi colindau până la 7 dimineaţa. Tot atunci se ţinea şi liturghia (scurtă). Se începea cu cântecul „O, brad Frumos", toată mulţimea înconjurând bradul.
Două fete îngenuncheau în faţa unui leagăn cu o păpuşa în el, ce sugera pe Domnul Iisus Hristos şi cântau colinde.
Colindele saşilor aveau cam acelaşi conţinut ca şi cele româneşti.

b) Anul Nou
Anul Nou este prin excelenţă sărbătoarea darurilor, a meselor întinse, a petrecerilor colective. Se aud pocnind bice, clopote şi buhai, pluguri miniaturale sau adevărate, trase de feciori, ce pun în evidenţă imaginea muncii câmpului, a roadelor ogorului.
De Anul Nou se continuă colindul, în special la cei care poartă numele de Vasile.
La orele 24, în prima zi de Anul Nou se adună cât mai mulţi oameni, în faţa bisericii, unul dintre feciori fiind împuternicit ca din clopotniţa bisericii să strige de trei ori: „Anul Nou fericit în x ani!" şi „Trăiască Anul Nou!".
Dimineaţa, gospodarul primeşte cu mult drag pe cei ce vin să-i ureze cu clopoţelul sau „Sorcova".
Sătenii vârstnici spun că în seara de 30 noiembrie se recoltau crenguţe de pomi roditori şi rămurelele care se tineau până în ajun de Anul Nou. Mlădiţele înmugurite erau împodobite cu petele multicolore formând sorcova. Prin mişcări ritmice, efectuate spre gazda casei sau chiar pe cap, erau sorcoviţi ca în noul an să aibă sănătate, prosperitate în muncă şi totul să înflorească.
Atât la Anul Nou, cât şi la Crăciun se umblă cu Steaua şi cu Capra (Turca). Formaţia de la „Turcă" este alcătuită din: cel care joacă „capra", ţiganul şi ţiganca care joacă învârtita, ciobanul cu fluierul şi încasatorul. Textul diferă de la ceată la ceată şi de la an la an, fiind cât mai hazliu, cu referinţe la „capră".

c) Boboteaza (6 ianuarie)
Până în ziua de Bobotează, atât în satul Şieu-Măgheruş, cât şi în filia Valea Măgheruşului, preotul paroh, cantorul (diacul) şi fătul bisericii, împreună cu doi copii (îngeraşi), trec cu crucea din casă în casă pentru a vesti „Botezul Domnului", venind cu „Iordanul".
Rolul celor doi copii este de a striga „Ciralesa", trecând pe la fiecare gospodar care aşteaptă venirea grupului mai sus amintit, însoţit de o altă persoană din vecini, care cu lumânarea aprinsă, va face semnul crucii, schiţat de fumul produs de lumânare, sub fundalul uşii.
Preotul binecuvântează fiecare membru al familiei cu apă sfinţită, sărutând Crucea, făcând o inventariere a membrilor din familie.
Pe masă sunt pregătite bucate de post, pe vremuri nelipsind bobul, lintea, prunele uscate şi fietre şi gogoşile.
Toate încăperile sunt stropite cu aghiasmă, iar gazda poate primi o cană cu apă sfinţită, pe care o va folosi la stropitul încăperilor anexe şi la animale.
La plecarea din casă se urează: „Sfântul Botez, La mulţi ani!".
Primul care a călcat pragul casei rămâne câteva clipe pentru a servi un pahar de licoare, toastând cu toţii bucuroşi, pentru sănătate ,urări de bine pentru noul an.
Gazda pleacă la următoarea casă, însoţind grupul. În cazul în care la această casă bărbatul nu este prezent, va însoţi grupul mai departe.
În ziua de Bobotează, după Liturghie, se pleacă la „sfinţirea apei" de la podul Vâlcelei. Sătenii se încolonează de la biserică, pornind în frunte cu cei doi prapori şi slujitorii bisericii. Grupul de oameni strigă „Ciralesa", vestind plecarea la „Sfinţirea apei".
Fiecare casă are cel puţin un reprezentant ce aduce un canceu sau cană cu apă de izvor, având în interior un buchet de busuioc, pentru a fi sfinţite după ritualul cerut. Cănile se aşează în rând, iar preotul sfinţeşte cu aghiasmă din găleată pe toate cele puse la dispoziţie. Struţul de busuioc al preotului binecuvântează cu aghiasmă mulţimea prezentă, fiecare persoană se unge cu mir şi sărută Crucea.
Fanfara cânta la venire şi la plecare imnuri şi marşuri.

d) Întâmpinarea Domnului (2 februarie) - la saşi - Mareindok
Această zi este numită li „Strecenia". Sătenii spun că dacă în această zi va fi luna luminoasă , va fi un an bun şi roditor, iar dacă este zăpadă multă, semănăturile vor fi protejate de îngheţ, anunţând din timp că rodul va fi bogat.
Legat tot de aceste semne, se spune că dacă pe 13 februarie, ziua Cuv. Martinian va fi frig şi ger, următoarele 40 de zile vor fi ger, iar dacă în acea zi va ploua şi următoarele 40 de zile vor fi ploioase.
La fel, se crede că, dacă la 21 februarie (Cuv. Timotei)tarca cară cuib în tei, primăvara este aproape şi gospodarii se pot apuca de amenajarea răsadniţelor.

e) Sf. 40 de Mucenici din Sevasta (9 martie) - cunoscută de săteni 40 de Sfinţi sau 40 de Mucenici
În această zi la fiecare casă, oricât de nevoiaşă,plămădesc şi se coc 40 de plăcinte, simbolizând cei 40 de mucenici. Cu 50 de ani în urmă, oamenii le spuneau „ritaşe" (plăcinte cu mai multe foi, răsucite cu sucitorul, între foi punându-se ulei), ca apoi să se pregătească plăcinte sau scoverzi (clătite).
În familiile ungureşti se făceau „nutli", dintr-un aluat cu făină de grâu şi cartofi, care apoi se împărţeau la copii sau persoane nevoiaşe.
În zilele noastre, sătenii nu lucrează în această zi la munca câmpului sau în grădini etc. (ţin sărbătoare), pentru că „nu se ştie niciodată care din cei 40 de sfinţi te pot biciui şi să ai năcaz la casă, în sănătate sau sporul casei".

f) Sf. Gheorghe (23 aprilie)
Acestei sărbători i se mai spune şi „Sângeorzul".
Sătenii ştiu semnificaţia religioasă a acestei sărbători, dar, cu toate acestea, cei care au animale, pun la poartă, la portiţă şi la uşa grajdului „rugi înverziţi" (ramuri de trandafir sălbatic, de măceş) pentru a opri venirea strigoilor, care duc laptele de la casa gospodarului.
Tineri, obişnuiesc să ude cu cana sau găleata cu apă pe fetele ieşite-n cale sau să le urzice. Nimeni nu poate explica semnificaţia acestui gest păstrat dea- lungul vremii. Persoanele venite „de pe Câmpie", au vrut să introducă un alt obicei, acela de a asista la lupta cocoşilor, stăpânului câştigătorului să i se ofere bani sau băutură. Însă, acest obicei nu a fost admis de localnici, abandonându-se în primul an.
g) SFINTELE PAŞTI - ÎNVIEREA DOMNULUI
Această sărbătoare este aşteptată cu mult drag şi nerăbdare de toţi creştinii, aceştia preocupându-se din timp să facă curăţenie, să aibă vestimentaţie nouă, să pregătească bucate tradiţionale şi cât mai îndestulătoare, ca atunci când vin de la biserică, bucuria să fie deplină, mai ales dacă au ţinut şi postul creştineşte.
În „Vinerea seacă" nu se lucrează, dar toată lumea vopseşte ouăle roşii. Pregătirea acestora stă în atenţia tuturor sătenilor. Din străbuni, era tradiţia de a se dărui copiilor din vecini, rude , cunoştinţe câte un ou roşu. „Oul este simbolul creştin al Învierii", fiind subliniat că, „în epoci mai vechi decât a creştinismului, oul era simbolul fecundităţii şi alforţei" (Albina, 1995).
În mentalitatea populară, ouăle reprezintă sângele Mântuitorului, dar şi miracolele, cum ar fi înroşirea pietrelor cu care a fost izgonit Mântuitorul. Negrul este foarte rar întâlnit, căci el reprezintă durerea Maicii Domnului şi chinul Mântuitoului, pe când albastrul reprezintă victoria creştinismului, iar verdele speranţa, dorinţa de a învinge.
În prima zi de Paşti, copiii vizitează casele gospodarilor, pentru a primi ouă roşii. Salută „Hristos a înviat!", răspunzându-li-se: „Adevărat a înviat!". Toată lumea le admiră ţinuta şi comportarea.
A doua zi de Paşti, băieţii pleacă de dimineaţă pe la casele fetelor pentru a le uda cu parfum, cerând gazdei permisiunea: „Primiţi udătorii?", apoi recitau:
„Eu sunt grădinar de flori,
Cu parfumul în buzunar.
Am auzit că aveţi o floare
Am venit ca s-o udăm
Să nu se veştejească."
Atât la români, cât şi la saşi şi unguri, se foloseau aceleaşi replici la udat. În ultimii ani merg şi feciorii, dar şi cei căsătoriţi la udat.
În prima zi de Paşti, creştinii duc la biserică pască, câteva ouă, două felii de slănină afumată (cât mai făloasă), iar preotul trece printre ele şi le slujeşte. De asemenea, din fiecare casă, un membru vine cu o cană, în care fătul sau cel care „are rândul la cununa anului" îi pun pască slujită (pâine cu vin).
În sat se găsesc la gospodari colecţii de ouă de Paşti, chiar de 30-40 de ani, cu condiţia ca ele să fie sfinţite.
Prima zi de Paşti se petrece în familie.

h) Înălţarea Domnului - ISPASUL (Ziua Eroilor)

Această zi măreaţă, încrustată în sufletul creştinului, este şi mai intens trăită de localnicii din Şieu-Măgheruş deoarece, pe lângă sărbătoarea Înălţării Domnului, ei serbează în mod deosebit şi Ziua Eroilor, în faţa Monumentului Eroilor.

h) Pogorârea Duhului Sfânt - Rusaliile
În ajun de Rusalii noaptea când doarme satul), feciorii aduc la casele unde sunt fete intrate în joc (azi mai mari de 13 ani) crengi mari (3-4 m lungime) de tei şi le fixează în picioare la intrare., in aşa fel încât gazda să nu audă nimic.
A doua zi după amiază, feciorii care au împănat poarta sosesc la fete pentru a fi trataţi. De cele mai multe ori, grupurile se organizează în funcţie de numarul fetelor simpatizate de băieţi. Fetele aşează pe masă cozonac, prăjitură şi băutură, apoifeciorii „despănează" poarta.
La biserică se face câte o cunună de grâu pentru doi prapori, purtaţi de doi băieţi. După terminarea liturghiei, se iese cu icoanele „la ţarină". Sătenii prezenţi la slujbă se încolonează, plecând la „hotarul" de la Vâlcea.
Preotul oficiază slujba, sfinţind ţarina (hotarul) şi sfinţeşte apa, miruind apoi pe cei prezenţi, iar două fete numite din timp de fătul bisericii vin şi pun câte o cunună de grâu pe cei doi prapori, zicând:
„Vă aducem o cunună de grâu frumos
Ca faţa Domnului Iisus Hristos
Atâta pagubă să dea Dumnezeu în ţarină
Cât am făcut noi azi.
Să dea Dumnezeu roadă în ţarină
Şi sănătate dumnelorvoastre!"
După aceea se porneşte spre biserică cu tot alaiul. Aceste cununiţe se păstrează la biserică şi în trecut se foloseau la cununie (azi se folosesc coroniţe metalice).
i) Adormirea Maicii Domnului - Sfânta Maria
Generaţiile trecute ne povestesc obiceiul de a organiza cioporul (grup masiv) de femei şi bărbaţi pentru a merge la slujba de la Mănăstirea Nicula, în ziua de 15 august. Această istorisire este foarte simplă în cuvinte, dar în suflet este adânc încrustată semnificaţia acestei zile. Fătul din sat încredinţa un tânăr isteţ şi cu prestanţă din sat pentru a conduce grupul până la Nicula. Plecarea se făcea de dimineaţă, pentru a se ajunge la timp acolo. Traseul era parcurs pe jos din Şieu-Măgheruş - Chiraleş - Viţa (Strugureni) - Benti, pe la moara veche, numită Moara Roşie, apoi se trecea dealul la Nicula. Mănăstirea veche şi cea nouă îi aşteptau, uşurându-le suflarea şi povara sufletească, că aici, după rugăciuni şi spovedanie se simţeau mai uşuraţi, plini de nădejde în viitor.
Înconjurarea bisericii de 12 ori, în coate şi genunchi, îi îmbărbăta, ştiind că puterea dumnezeiască este cea mai de preţ pentru ei. Amintirile li se deapănă, oprindu-se la coborârea ICOANEI şi mulţimea de oameni care se perinda în faţa acesteia. Cu multă nerăbdare se aştepta sosirea vlădicului şi începerea slujbei.
La întoarcere, tot pe jos, pe acelaşi traseu, cântau:
„Marie, Maică fecioară,
Ruga mea la tine zboară.
O, Marie, Maică Sfântă,
Primeşte pe cel ce-ţi cântă,
O, Marie, îţi cântăm ţie,
Marie, Sfântă Marie. etc."
Intrând în sate, din depărtare cântau, iar oamenii ieşeau cu căni şi găleţi cu apă, îi îmbiau cu fructe şi îmbărbătau, urându-le ca Dumnezeu să le primească ruga şi postul.
Sosiţi acasă, la miez de noapte, povesteau sătenilor cum a sosit vlădica cu carul tras de 4 boi, despre soborul de preoţi, despre slujbă şi predică, despre tot ce auvăzut şi au auzit.


2. Datini şi obiceiuri laice

a) Şezătoarea
Se spune, pe drept cuvânt, în limbajul românesc că „frumoasă ne-a fost ţara din vecie". Satul românesc este plin de farmec, de frumuseţe inegalabilă, având datini şi obiceiuri numeroase. Unul dintre acestea, întâlnit în orice colţ al ţării, este „şezătoarea".
Pe drept cuvânt, compozitorul Augustin Bena, în cântecul „La şezătoare", ne amintea:
„Cât îi lumea pe sub soare
Dor şi iară dor (refren, după fiecare vers)
Nu-i bine ca-n şezătoare,
Că e joc şi e cântare.
Şi mai uiţi de supărare"
Aceste versuri ne îndreptăţesc să afirmăm, pe drept cuvânt, că şezătoarea s-a născut din muncă şi din hărnicie, din dragoste şi din creaţie, din sociabilitate.
În satul Şieu-Măgheruş şi în filia Valea Măgheruşului, şezătoarea se cunoaşte ca datină străbună, „de când e lumea şi pământul", cum spun bătrânii. Şezătoarea începea să se ţină din „15 novembăr", până la sfârşit de februarie.
La Şieu-Măgheruş se organiza o şezătoare pe Hurube, la Raveca lui Login, alta în mijlocul satului şi alte două în susul şi în josul satului; la saşi, două, în centrul satului.
La aceste şezători participau femei şi fete, în număr de 10-13, care veneau cu vâjeica de tors lână, fuior sau câlţi, cu „ştricănitul" (împletit ciorapi sau cipcă = dantelă), cu cusutul sau chiar cu răşchinatul fuiorului tors. Persoanele care locuiau în apropiere îşi aduceau vârtelniţa pentru a depăna lâna. Şezătoarea era organizată pentru a se întâlni la „poveşti" şi pentru a face timpul să treacă mai repede, lucrând şi povestind. La poveşti se găseau subiecte variate.
Aici, la şezătoare, se spunea că „se punea satul la cale", adică se ştiau toate noutăţile zilnice, fiind comentate, uneori chiar cu haz.
Şezătoarea începea când se însera şi ţinea până la ora 23, uneori uitând cum trecea timpul şi apropiindu-se de miezul nopţii. Aceste şezători erau frecventate de feciori, care apăreau de unul singur sau în grup, de obicei pe la mijlocul timpului ce era mai înfocat dialogul dintre femei. Aceştia nu interveneau în discuţiile femeilor, căci ei veneau la fete, pentru a le întâlni şi chiar pentru a le fura câte un sărut. Atmosfera şezătorii era plină de veselie, se cânta, se comentau cântecele noi şi de intra vreunul în poveşti şi nu se exprima corect, grupul de femei făcea haz de el.
La aceste şezători se făceau şi „clăci", unde luau fiecare câte un caier de lână, sau de tort (cânepă, câlţi, buci) şi într-o seară toată lumea era prezentă, terminând caierul de tors. Se servea vin, ţuică şi cozonac.
Şezătoarea nu se mai practică în sat şi în comună din 1960-1964 şi, pentru a găsi o mângâiere de moment, citez: „Atât de mult au îndrăgit fetele şi nevestele ŞEZĂTOAREA, încât au ridicat-o la rangul de personaj mitologic. Au asemănat-o cu cea mai frumoasă şi mai harnică participantă din şezătoare, care probabil, purta atunci un alt nume, „ŞEZĂTOAREA" fiind numele plămădit în timpul Daciei Romane" (Puia Silvia Isopescu, 1993)

b) Carnavalul elevilor (în vacanţa de iarnă)
La saşi, a existat întotdeauna datina de a organiza „Carnavalul tineretului", în timpul iernii, între 15 ianuarie şi 25 februarie, unde, în Căminul Cultural, se puteau admira unele măşti din poveşti, basme germane, folclor, având tot felul de idei năstruşnice în alegerea costumaţiei, încât nu ştiau ce nume să-i dea măştii.
La români, primul carnaval s-a organizat în 1970, de către Şcoala Generală, în Căminul Cultural. Succesul a fost neaşteptat, astfel că a continuat mulţi ani, până în 1988.
Muzica, timp de 25 de ani, a fost asigurată de formaţia „Ciki" din Crainimăt Din timp se alegea un juriu, format din învăţător sau profesor, preşedintele elevilor şi un părinte, propus de participanţi. Principalul scop era participarea unui număr cât mai mare de elevi, antrenarea părinţilor în inventarea variatelor costume, satisfacţia de a se afla pe „podul premianţilor"
Acest carnaval se făcea odată cu „Serbarea pomului de iarnă", obligatorie în toate şcolile din ţară. Nu a lipsit niciodată din mijlocul elevilor bradul împodobit şi Moş Crăciun, care era numit atunci Moş Gerilă.

c). 1 Martie
Această sărbătoare, se pare că a apărut cu mai bine de 100 de ani în urmă - aflăm de la bătrânii satului - şi s-a bucurat de ea în special tineretul, dând şi primind în dar mărţişoare. Sărbătoarea ne aminteşte că a sosit timpul când natura se trezeşte la viaţă, sosirea primăverii şi începutul muncilor agrare.
De altfel, până la introducerea calendarului iulian anul începea la 1 martie. Se vehiculează unele păreri că această sărbătoare ar fi de origine romană. În Roma antică, la 1 martie se sărbătorea „matronalia", ocazie cu care femeile primeau diferite cadouri de la soţii lor. (Azi femeile primesc cadouri la 8 Martie).
Datina românească mai veche, cum apărea cu un veac şi jumătate în urmă era diferită de cea actuală. În primul rând, mărţişorul se anina în piept în prima zi a apariţiei lunii noi în martie şi nu în ziua de întâi, aşa cum se procedează în zilele noastre.
Mărţişorul este alcătuit dintr-un fir alb şi unul roşu, împletit, care la capete se termină cu un „ciucure" sau o rozetă rotundă, ce a luat naştere dintr-un fir ce strânge un „motocel" (fire puse unul peste altul şi legate la mijloc, fiind presate dau aspect de rozetă). Pus pe o foaie sau un cartonaş, se poate scrie şi o dedicaţie.
Şnurul împletit simbolizează masculin şi feminin, din împletitura cărora se naşte viaţa. (un rit extrem de vechi, care celebra reînvierea naturii după încetarea iernii).
La tineret, cu 50 de ani în urmă, fetele trimiteau mărţişoare la băieţi, iar ei se revanşau de 8 martie. Astăzi au apărut tot felul de mărţişoare, iar obiceiul s-a generalizat, toată lumea oferind şi primind mărţişoare.
Cu această ocazie, subliniez că, în descoperirile arheologice în zona Porţile de Fier, dr. Vasile Baroneţ a găsit câteva sute de pietre datând din epipaleolitic (8600 î. Hr.) cu aceeaşi formă şi coloratură ca cele din India, ceea ce ne face să afirmăm că tradiţia mărţişorului îşi are originea tocmai în epipaleolitic, fiind păstrată până azi numai de poporul nostru. (Aurelian Tache, 1986).
d) Sâmbra oilor şi stâna (aprilie - mai)
Sâmbra oilor nu a avut stabilită o zi precisă (fixă) în calendar, dar se putea desfăşura începând din 25 aprilie, până în jur de 5 - 6 mai, la învoiala sătenilor. De câteva ori s-a încercat a se organiza a treia zi de Paşti, dar mulţi oameni nu s-au prezentat la ceremonialul obişnuit căci era zi de mare sărbătoare, în care toată lumea merge la Liturghie şi apoi ziua se petrece în familie.
Sâmbrei oilor i se mai spune şi „măsurişul" sau „măsuratul oilor". Deţinătorii de oi aduc oile de cu seară la stână (ora fixă) şi fiecare işi mulge toate oile în faţa unei comisii de cetăţeni, ca nu cumva să „ciufulească" (trişeze).
După luarea de câtre toţi deţinătorii de oi a „lapţilor" (cantitatea de brânză şi urdă cuvenite după laptele muls de la oi), se face „împreunatul" (care rămâne până toamna să primească aceeaşi cantitate).
Cine are oi mai multe este numit „şeful turmei" peste an. Stâna oilor este gopsodărită timp de un an de un „baci", care se îngrijeşte tot timpul să aibă „cheag", hrană pentru câini, lemne pentru foc la căldare etc.. Tot el, zilnic, face caşul, urda, pregăteşte mâncarea pentru ciobani şi are grijă de livrarea la timp a caşului şi a urdei la deţinătorii de oi de la stână. Acesta stă numai la stână şi coordonează toată activitatea zilnică pe un an de ciobănit.
De la Revoluţie, se practică aproape în toate stânele din judeţ (Valea Bârgăului, a Someşului şi a Şieului) ca pentru fiecare oaie dată în turmă să primeşti 7 kilograme de caş şi 2 kilograme de urdă.
Ciobanii au obligaţia de a pune la dispoziţia baciului cantitatea de apă potabilă adusă de cai sau măgari de la sursa de apă (izvor), apă necesară la adăpatul zilnic,. Fiecare stână are 2 -3 măgari (asini), fiind utili şi nepretenţioşi la hrană şi având un simţ foarte dezvoltat la apropierea unui animal (urs, lup), când încep să ragă.
e) Sărbătoarea cununii grâului
Rodul muncii de peste an este slăvit în vers de poezie şi cânt la vremea secerişului, pe câmp, unde secerătorii harnici, cu secera în mâini, se avântă în mănosul lan de grâu, cântând şi chiuind:
„Dragu-mi-i la secerat,
Când drăguţu-i la legat
Io secer şi badea leagă,
L-amândoi lumea ni-i dragă.
Bădiţa mi-o legat snopii,
Io io-i da gura şi ochii,
Bădiţa a pus în clăi
Io-i da ochii amândoi."

Grupul de secerători poate fi mai restrâns sau mai mare, căutând să dea zor activităţii de a termina secerişul, vestind încheierea acestuia. Acum se aleg spicele cele mai frumoase, mănoase şi se împleteşte o cunună, ce se pune unei fete pe cap, iar grupul duce în faţă o cunună mai mare. Unele fete îşi mai pun pe cap cununi stilizate, dând ritualului vechi o solemnitate aparte.
Ţăranii îşi exprimă bucuria că s-a încheiat cu bine, mai ales că este una dintre cele mai istovitoare munci ale câmpului (sudoarea feţei, căldura caniculară, mişcări de aplecare, de prindere a mănunchiului de spice, de legare a snopului pentru asigurarea hranei zilnice.
Obiceiul aducerii cununii este din totdeauna antrenant prin frumuseţea cântecelor, a chiuiturilor, gazda primindu-te triumfătoare, pentru că a scăpat de o grijă, îmbiindu-te cu băutură şi mâncare, iar seara nu lipseşte nici jocul, feciorii şi fetele cântând fără ceteraşi.
În mod subtil, plin de rafinament, cu vremea, cununa de spice a devenit tot mai mare, semănând cu un snop, ţinut pe cap cu mâinile, de două torţi.
Dacă nu biruiau (nu rezistau) cu munca, angajau pe plată şi bucate femei, fete, de pe Valea Someşului (Maieru,Feldru) sau Valea Bârgăului pentru a termina mai repede seceratul. De multe ori, aceste ocazii de a lucra cu „femei străinaşe" favorizau legarea de prietenii cu feciorii satului şi deveneau soţiile lor.
Duminică, 9 decembrie 1979, la Căminul Cultural din Şieu-Măgheruş s-a prezentat filmul documentar „Holda", care a fost filmat în ziua de 3 septembrie 1978 şi se află în „Fonoteca de Aur a României".

Prima parte a filmării a fost făcută în 1977 (lan de grâu pe perioada de vegetaţie, aspecte de pe hotar) de către echipa condusă de Pădureanu şi etnolog Anca Giurchescu. Echipa studioului cinematografic Alexandru Sahia din Bucureşti a înregistrat pe peliculă „Ciclul vieţii şi ciclul agricol" care condiţionează pe plan tradiţional existenţa umană.
Obiceiul cununii prezintă celebrarea muncii câmpului care continuă până în zilele noastre, fiind un străvechi rit agrar, plin de semnificaţie.

f) Siretiul
Printre datini şi obiceiuri, în anotimpul toamna avem „Siretiul", care vine de la ungurescul „Szöret", ce se traduce în româneşte „cules de struguri". Acest eveniment este aşteptat de toate persoanele, indiferent de vârstă. La fiecare pas, butucii cu viţă -de -vie, cu ciorchinii de struguri, te ademenesc mai ales la soiurile aromate şi parfumate, îmbiindu-te cu multă discreţie să-i admiri, să-i guşti şi să-i culegi cum se cuvine.
Nu este o dată precisă pentru culesul de struguri, dar luna octombrie este optimă pentru zona noastră. Nu se culeg strugurii decât după ce cade de două - trei ori bruma.
La cules obişnuiau să se cheme rudenii, vecini sau prieteni, pentru a fi ajutat la muncă, parfumul strugurilor şi petrecerea din jur făcându-te să trăieşti o zi de neuitat.
De dimineaţă tot „ciporul" (grupul), mergea cu carele sau căruţele spre povârnişul dealului, ducând buţile şi cadele în vie.
Sub versantul Hederişului, în partea de est, erau amplasate „viile dinainte", iar spre vest „viile dinapoi", în total, aproximativ 15 hectare, în care predomina via de soi hibrid (Nova, Izabela, Delevar, roşu şi alb). Gazdele mari aveau suprafeţe mai întinse şi cu soiuri nobile (mai ales saşii şi evreii). Explicaţia este că lucrările la soiurile nobile sunt mult mai costisitoare.
Până în 1964, viile au fost îngrijite şi C.A.P. - ul pretindea de la cei ce le lucrau 50% din producţie, dar în realitate se lua doar 30%. Până în anul menţionat, s-a respectat tradiţia la Sireti.

Gazda îi servea pe ceilalţi cu „jinars", „colac", „pancove" şi începeau să repartizeze culegătorii pe rânduri, de la stânga spre dreapta (aşa era datina). Strugurii se recoltau în coşuri, găleţi, apoi erau puşi în „buţi", timp în care se cânta, se chiuia, se povesteau noutăţile din sat. Cântecele tradiţionale la Sireti erau: „A ruginit frunza din vii", „Pe Murăş şi pe Târnavă", „plopule, frunză rotată", „Ciobănaş cu trei sute de oi" etc.. Gazda nu culegea, ci trecea printre rânduri şi alegea ciorchinii de struguri mai copţi şi aspectuoşi .
Erau aduşi şi muzicanţi, iar cei tineri, când se întrerupea activitatea de cules, începeau să joace învârtita şi bărbuncul.
Siretiul nu se organiza în aceeaşi zi în toată comuna, pentru a se putea merge la cunoscuţi sau la rude din celelate sate. Înainte de a pleca din vie, fiecare culegător primea câte o găleată sau un coş de struguri, ceea ce simboliza belşugul şi participarea la Sireti. Ajunşi acasă, jocul continua în ogradă, culegătorii fiind omeniţi cu plăcinte, găluşte (sarmale) şi băutură.
Începând cu 1970, viile au fost distruse prin păşunatul oilor şi cirezilor de vite ale sătenilor şi ale C.A.P. -ului, astăzi existând vie clasică în deal doar la Câmpan Ilie şi Mireşan M.

g) Asântarea
Tinerii, la vârsta majoratului, trebuiau să plece în armată, să-şi satisfacă serviciul militar (obligatoriu pentru cei apţi). Cu un an înainte „Centrul Militar" al judeţului le întocmea fişele medicale şi a unor date personale şi familiale.
Majoritatea tinerilor erau entuziasmaţi de plecareaîn armată. Ordinul de chemare, după tradiţie, trebuia pliat de tânărul recrut, pentru a forma un evantai de lăţimea pliurilor de 1 cm, ca apoi să fie fixat, ca să nu se piardă, cu un bistoş (ac de siguranţă) în clop sau căciulă, în partea dreaptă. În felul acesta, se afişa în faţa tuturor că este chemat la „Asântare".
În limbaj popular, primul „A", înlocuieşte „la": la primire, la prezentare, a tânărului în grupul cu cei de seama lui. Ştiau că mergând în „cătănie", vor fi risipiţi în întreaga ţară. Din timp îşi procurau un cufăr (geamantan) din scândură de brad, de mărime potrivită, unde să-şi ţină anumite lucruri personale. Peste sat se auzeau strigături şi chiuituri ca:
„Eu mă duc, mândră, cătană,
Tu rămâi ca să speli haine!
Eu cu tine mă însor,
Nu căta un alt fecior!"
Nu le lipsea nici „năfrămuţa" (batista), care era un adevărat talisman, primită de la „drăguţă".
Înainte de a pleca în cătănie, se organiza în sat „jocul recruţilor", simbolizând un rămas bun al feciorilor de la fetele din sat pentru o perioadă de timp. La acest joc, fetele înmânau năfrămuţele cusute feciorilor şi apăreau strigături şi chiuituri ca:
„De aici până la mândra,
Scurtă mi-o părut calea.
De la mândra înapoi,
Mi-o părut un an sau doi.

Tu mândruţă de demult,
Uită-mă că eu te uit.
- Nu te pot, bade, uita,
Că ţi-a fost dulce gura!"
A doua zi, încadraţi de feciorii rămaşi acasă, erau suiţi în căruţe şi plecau, luându-si rămas bun de la cei cunoscuţi, iar fetele ieşeau la portiţă ori la fereastră şi îi petreceau până se pierdeau în zare.
Peste un anumit timp, sosea în sat „o carte" (scrisoare) către fată, care îndată răspundea scrisorii. Timpul în cătănie trecea destul de uşor, dar gândul pe unii îi măcina ca nu cumva „drăguţa" să-l dea uitării, să-şi găsească un altul mai chipeş sau bogat.
Bătrânii satului spuneau că „Asântarea" era prima parte, pregătitoare, pentru a merge în cătane şi i se mai spunea „Asentarea" sau „Sântarea".
Azi, după normele europene, satisfacerea obligatorie a serviciului militar s-a desfiinţat, acest obicei rămânând, după cum se spune în popor, „în cenuşa amintirilor străbune".
h) Clăcile
Clăcile erau organizate la români şi saşi, ca mijloc de întrajutorare, câteva ore dimineaţa sau după amiaza, după cum se învoiau cu gazda casei, la : cosit, secerat, îmblătit (treierat la batoză), căpălit (săpat), munci necalificate la ridicarea unei construcţii, la desfăcat cucuruz (depănuşat porumbul acasă) etc..
Pentru început, se serveau 2-3 păhărele de jinars sau vin zis „fluştiuc", iar la terminarea lucrului se serveau plăcinte, cozonac, slănină şi din nou ceva băutură, rămânând gazada datoare să se revanşeze şi ea la o eventuală solicitare din partea celui prezent la muncă.

i) La joc (hora ţărănească, hora satului)
Hora ţărănească era cunoscută de toţi sătenii „la joc", fiind organizăată cu tradiţie la Crăciun, Paşti, în a doua şi a treia zi, iar „Chirmăşul" la o săptămână după Sf. Ilie (ultima duminică din iulie, deodată cu saşii). Sporadic, peste an, când dorea tineretul, îşi alegeau 1-2 tizeşi (tineri ce angajau muzica), precum şi la lăsatul postului.
Muzicanţii folosiţi la „zâs" (cântat la instrumente) erau de cele mai multe ori, aceiaşi care au mai frecventat satul cu zâsul. Jocul se desfăşura de la orele 13-14, până în amurg şi participau fetele, feciorii, însuraţii cu nevestele lor şi invitaţii de pe alte sate (vindicii).
Formaţia muzicanţilor era alcătuită în general din: ceteră (vioară), contralău (violă), gordunaş (contrabas) şi uneori glanetaş (clarinet) sau ţâmbulă (ţambal). Plata se făcea în bani, în cereale, alte produse (ţuică, găini, cozonac, pâine), după cum se tocmeau.
Vara, jocul era organizat în „şuri" sau în „ocol" (curte) la oamenii gospodari. Acesta începea de obicei cu „De-a lungul", unde băiatul conducea fata cu mâna dreaptă, după specificul dansului din Transilvania. Urma apoi o „învârtită", în ritm mişcat, perechile luându-se la întrecere. Dansul la care participa tot tineretul era „Someşana", care avea aceleaşi mişcări cu „De-a lungul", dar toată lumea cânta:
„La bădiţa meu la poartă,
Tra, la, la, la, la, la, la (Refren)
Două fete mari se ceartă,
Una hâdă, dar bogată,
Alta faină, dar săracă."
..................................
Până în anul 1940, se juca şi „Haţegana", în ritmul specific.
Un alt joc care se mai juca era „Bărbuncul", în care feciorii îşi arătau măiestria artistică. Nu lipsea de asemenea „Perina, periniţa", ce amuza mai ales pe cei ce asistau pe margini, bătrânele satului având ce comenta peste săptămână.
Intrarea fetelor în joc se făcea când împlineau 13 ani, iar băieţii 15 ani, la sărbătorile de Crăciun şi de Paşti,şezătorile jucând un mare rol în a iniţia tineretul în „joc").
Un alt joc era „Sârba", care până în 1910 era jocul preferat, nelipsit de la orice petrecere, neglijându-se apoi, ca între 1921-1935 să fie iar în atenţia sătenilor, graţie ceteraşului Baba, din Chintelnic, care a lăsat rapsod vestit pe fiul său Baba Iulus, ce era un muzicant talentat, vestit, fiind înregistrat şi de etnograful Ioan Ciubotarul de la Institutul de Etnografie şi Folclor Iaşi (1978).
Pentru studenţi şi liceeni, era tradiţia ca de 15 august (Sf. Mărie) să se organizeze „Balul tineretului studios", unde veneau de pe toate satele din împrejurimi, iar la 12 noaptea, erau invitaţi toţi oaspeţii pe la fete şi băieţi să servească „masa de la miezul nopţii". Două fete din sat dădeau de mâncare la muzicanţi şi nu plăteau taxa de intrare.
La data de 25 februarie 1975, Warga Mihai, a aşternut pe portativ notele muzicale ale dansului „sârba", adus din Moldova.
Referitor la joc, desprindem că „hora satului a fost cea mai obişnuită formă instituită de tradiţie, menită să faciliteze apropierea dintre tineri şi să pregătească unul dintre marile evenimente din viaţa omului, CĂSĂTORIA" (Comanici, 1979).
Îndemnul meu pentru generaţiile următoare este să nu uite că „Jocurile din bătrâni sunt nemuritoare".